RECENZIE - Crimă la Oxford de Ruth Ware

 

Descriere:

April Clarke-Cliveden a fost prima persoană pe care Hannah Jones a cunoscut-o la Oxford.

Plină de viață, genială, uneori răutăcioasă și o adevărată mondenă, o atrage rapid pe Hannah pe orbita ei strălucitoare. În primul trimestru, își formează un grup de prieteni devotați și inseparabili — Will, Hugh, Ryan și Emily. Însă până la sfârșitul anului, April e moartă.

Zece ani mai târziu, Hannah și Will așteaptă primul lor copil, iar John Neville, bărbatul condamnat pentru uciderea lui April și fost portar la Oxford, moare în închisoare. Ușurată că poate lăsa trecutul în urmă, Hannah își vede întreaga lume dată peste cap când află despre noi dovezi, potrivit cărora Neville ar putea fi nevinovat.

Când reia legătura cu vechii prieteni și pătrunde mai adânc în misterul morții lui April, își dă seama că toți cei pe care credea că-i cunoaște au câte ceva de ascuns… inclusiv o crimă.

RECENZIE:

"Crimă la Oxford" e una din cărțile autoarei despre care am auzit cel mai puțin și cred că e și printre cele care are cele mai multe mixed reviews. Mie însă mi-a plăcut și am decis să-i dau 4 stele mai ales pentru intorsaturile și dezvăluirile din ultimul sfert și final, dar și pentru cele împrăștiate în restul cărții. Și da, mi-a plăcut mai mult firul narativ și ce-a reușit Ruth Ware să facă, și m-am concentrat mai mult pe asta decât pe personaje, căci da au fost și ele interesante și bine scrise, dar le-am mai văzut în atâtea cărți. 

Cartea asta mi-a amintit un pic de "Istoria secretă", dar și de "In My Dreams I Hold A Knife" și aici mă refer la grupul de prieteni, faptul că acțiunea se desfășoară într-un spațiu academic și are că focus atât acești oameni, cât și secretele lor, relațiile complicate și amestecul de capitole din diferite perspective sau prezentarea unor momente atât din trecut, prezent, cât și mai departe. 

Ca și ele aduce în discuție și tema banilor și cum oamenii bogați își bagă copii în școli cu prestigiu doar pentru că pot și vor, nu neapărat pe merit, pe când ceilalți întră pe capul lor. Și totuși cum acești tineri din medii diferite ajung să trăiască împreună, să devină prieteni, dar și cum diferențele dintre ei pot crea gelozii, conflicte ce merg mai departe de bârfe și niște cuvinte aruncate, iar rădăcinile urii nu dispar niciodată. 

Cu siguranță "Crimă la Oxford" nu-i cel mai bun thriller pe care l-am citit vreodată sau de curând, dar a fost o carte ce m-a ținut în priză și de la prima pagină am știut că o voi citi fără pauză. Ceea ce am și făcut. Se citește repede, scriitura e lejeră și oscilația între trecut și prezent și capitolele oarecum scurte or să te prindă. În același timp, personajele, chiar dacă n-au nimic special, sunt destul de bine scrise și-ți pasă de ele: fie că-i vorba de cum or să termine eseul pe care nici nu l-au început, dacă vor ajunge într-o relație cu cine vor, dacă fetele vor reuși să rezolve problema cu portarul dubios sau să-l raporteze conducerii, dacă el chiar era așa de periculos sau e vorba doar de o mulțime de neînțelegeri și coincidențe.

 Plus că vei vrea să știi dacă Hannah va reuși să scoată adevărul la lumină și o să și supraviețuiască. Pentru că deși nu pare cine știe mister și nu părea să fie o poveste cu un grup periculos, descrierea chiar nu minte când spun că cineva a ucis... și poate că o va face din nou, doar ca să păstreze totul îngropat. Așa că, dacă n-ai ceva mai bun de citit sau vrei un thriller și nu știi ce, atunci citește-o și eu zic că n-o să regreți. Nu garantez cât sau dacă o să-ți placă, însă e o carte ce merită încercată. 

RECENZIE - Educație Fatală (Școala Solomonarilor, #1) de Naomi Novik

 

Descriere:

La Școala Solomonarilor nu se pot înscrie decât tinerii care pot stăpâni magia. Iar eșecul nu aduce note proaste, ci moartea. Nu există profesori, nu există vacanțe. Singurele prietenii sunt acelea care se leagă din motive strategice. Supraviețuirea e mai importantă decât orice notă, fiindcă din

Școala Solomonarilor nu poți pleca decât dacă ai absolvit. Iar regulile sunt înșelător de simple:

SĂ NU MERGI NICIODATĂ SINGUR PE HOLURI.

ȘI SĂ FII ATENT LA MONȘTRII CARE PÂNDESC ÎN FIECARE UNGHER.

Galadriel „El“ Higgins este o vrăjitoare aparte, capabilă să înfrunte toate pericolele. Ce-i drept, nu prea știe să-și facă aliați, dar are o forță întunecată îndeajuns de puternică, încât să pună la pământ munți sau să distrugă milioane de oameni. Pentru ea ar fi floare la ureche să înfrângă toate primejdiile. Numai că asta i-ar putea ucide pe ceilalți elevi.

RECENZIE:

Am auzit păreri împărțite de-a lungul timpului legat de cartea asta și sincer mi s-a părut doar ok. Aș fi vrut să-mi placă mai mult, dar au fost destule lucruri ce m-au împiedicat. Totuși, înainte să dau detalii, vreau să spun că dacă te intrigă și vrei s-o citești, atunci fă-o. Sunt șanse ca ție să-ți placă și chiar s-o devorezi. Poate chiar să o pui pe lista preferatelor tale. 

Ce nu mi-a plăcut mie, în ordinea în care mi le amintesc:

Mi-a luat mai mult de-o săptămână, dacă nu mai mult, să o citesc. Și între timp am mai citit și terminat alte câteva cărți. Ceea ce mi se pare ridicol, țînând cont că nu e lungă și am tot citit la ea. Și asta pentru că pe mine nici povestea și nici personajele nu m-au prins așa tare încât să simt nevoia să o citesc pe nerăsuflate sau să o prioritizez. Citeam câteva pagini sau capitole, apoi făceam altceva, nu mă gândeam la ea și recunosc că uneori am uitat că încă o citesc. Dar am tras de mine să o termin că era prea de tot. 

Da, povestea nu e rea, ideea școlii și a cărții în sine e interesantă, la fel și modul în care se desfășoară lucrurile. Însă nu mi s-a părut că a avut suspans sau că am fost curioasă. Chit că au fost destule momente tensionate și personajele au fost puse la încercare, supraviețuind școlii, monștrilor sau colegilor care-s interesați doar să le fie lor bine și e mai mereu o oscilație între dorința de a lucra fiecare pentru el și a-și găsi aliați sau măcar încă pe cineva, ca să fie sigur că are mai mulți sorți de izbândă. 

Și d-aici se transformă într-un concurs de popularitate și cred că și ăsta a fost scris într-un mod tipic: fix ce te-ai aștepta, dar nicicum mai bun sau să ofere un aer mai fresh poveștii. Nu de puține ori am avut impresia că am mai citit anumite scene și asta pentru că sunt fie atât de clișeice, fie extrem de previzibile. Ceea ce bănuiesc că pe alții n-o să deranjeze sau vor crede altceva.

Mie personajele nu mi-au plăcut, adică nu mi s-au părut speciale, complexe sau realiste, am fost total detașată de ele, au fost și prea multe, iar din punctul meu de vedere, autoarea n-a reușit deloc (dacă s-a străduit măcar) să le individualizeze și să le facă unice. Adică nu de puține ori le-ai fi putut schimba între ele și nu ar fi fost o problemă. Altcineva poate are altă părere și mă poate contrazice. Cumva fiecare a reprezentat un clișeu și cam atât. Foarte rar, pe parcursul cărții le-am văzut ca oameni și cum aș fi vrut eu, însă n-a fost destul. 

"Educație fatală" a fost și o carte ce de multe ori m-a făcut să vreau să citesc înainte sau să trec peste pagini întregi de worldbuilding și informații despre sisteme, creaturi, enclave sau cine știe ce amintiri. Nu zic că nu m-au interesat, doar că n-au fost integrate cum trebuie. Una e să fi fost rupte în bucăți și să te bucuri de ele în același timp cu restul poveștii și alta a fost să știi că acțiunea e pusă pe pauză și acum El o să-ți vorbească despre x chestie pentru cine știe cât timp, până continuă apoi cu firul narativ. Și da știu alții nu vor fi deranjați de asta. Pe mine m-a scos din poveste și nu de puține ori am pus cartea deoparte. 

Aș fi vrut să-mi placă mai mult, aș fi vrut să fiu mai aproape de El și de prietenii ei, aș fi vrut să mă las pierdută în pagini și să fiu mai cu sufletul în toate încercările. Să simt că sunt la școală și că pot vedea totul clar. Să o citesc mult mai repede și să pot să zic că mi s-a părut superbă sau că abia aștept să citesc continuarea. Căci da, aș vrea să o citesc, dar în niciun caz nu e urgent. Nu regret că am citit-o și n-am avut așteptări înainte să mă apuc de ea. Dar aș minți dacă aș spune că nu-s un pic dezamăgită și mâhnită gândindu-mă la ce-ar fi putut să fie. 

Totuși dacă ai citit-o chiar aș vrea să știu cum ți s-a părut, iar dacă o citești, chiar sper ca ție să-ți placă mult.

RECENZIE - Asasina de zei de Hannah Kaner

 

Descriere:

Familia lui Kissen a fost ucisă de fanaticii unui zeu al focului. Acum, Kissen este deicid, adică o persoană care își câștigă existența ucigând zei. Asta până când întâlnește unul pe care nu‑l poate omorî: Skedi, un zeu al minciunilor albe, a cărui viață este legată misterios de cea a unui tânăr nobil, amândoi fiind urmăriți de ucigași necunoscuți.

Împreună cu un cavaler, ei trebuie să ajungă la ruinele orașului Blenraden, acolo unde sălășluiesc ultimii zei sălbatici, pentru a le cere acestora o favoare. Hăituiți de demoni printr‑un ținut în care războiul civil este în plină expansiune, cu toții înțeleg că ceva e putred în miezul lumii lor și că doar ei o mai pot salva.

RECENZIE:

Prima dată am auzit de cartea asta pentru că mulți iubeau coperta. Și da și mie îmi place. Apoi am citit descrierea și nu suna rău. Și spun asta pentru că multe cărți arată foarte bine, dar nu mă atrag sau după ce le citesc, din păcate, mie doar coperta îmi place. Dar aici nu a fost cazul, căci am citit-o și a fost fix cum m-așteptam. 

Lumea creată de autoare mi s-a părut foarte vie și plină de nuanțe, și ca un cititor ce-și imaginează tot și se folosește de descrieri ca să călătorească, pot să spun că am avut o aventură pe cinste, dar în același timp nu cred că aș supraviețui. Poate doar cu niște aliați foarte puternici. 

Venind vorba de aliați, hai să vorbim despre personaje. Care în ciuda circumstanțelor și diferențelor dintre ei, au demonstrat că pot fi de încredere și au încredere unul în celălalt. Și chiar dă roade. Bine, aproape tot timpul… 

Mi s-au părut și foarte bine scrise și chiar am fost plăcut surprinsă să văd că sunt atât complexe, cât și realiste. Dar și că toți, fie că-s personaje principale sau nu, sunt diverși și unici în felul lor; de la orientări sexuale, relații, credințe, culturi, gen, abilități sau dizabilități, cunoștințe, moduri de comunicare și așa mai departe. 

Și toate astea au fost și bine scrise și s-au integrat perfect în poveste și nu mi s-a părut că au fost băgate doar ca autoarea să bifeze gratuit la categoria representation. Ce mi s-a părut un pic degeaba a fost partea de romance… dar poate că alții au fost încântați. Nu mi-a displăcut, dar parcă putea există povestea și fără ea. 

După ce-am terminat-o am văzut că are păreri împărțite și că unora li s-a părut că s-a mișcat greu sau că în anumite părți nu s-a întâmplat nimic, însă mie nu mi s-a părut. Da, nu are tot timpul un ritm alert, sunt capitole când doar călătoresc sau se pregătesc ori strâng informații sau îi cunoaștem mai bine. Însă eu cred că și bucățile astea au rolul lor și adaugă totuși un pic de suspans sau oferă informații despre lume, despre zei, despre relațiile lor cu oamenii de-a lungul timpului și, îți arată că nu totul e doar despre interesele prietenilor sau dușmanilor noștri. Ci uneori sunt chiar mai mari și ei doar se află în mijlocul tuturor. Sau sunt o piesă dintr-un puzzle, piesă ce va salva sau va distruge tot.

Recomand "Asasina de zei" și cred că indiferent ce motive ai avea să o citești, vei găsi cel puțin ceva care să-ți placă și, în același timp, nu cred că trebuie să citești doar fantasy ca să te bucuri de ea. Stilul autoarei, personajele și firul narativ crează o carte ce cred c-ar fi pentru mai multe categorii de cititori și fiecare s-ar putea pierde în paginile ei. Plus că față de alte fantasy-uri nu este nici foarte mare ca număr de pagini și dacă te prinde rău de tot, mai ai doar un volum după de citit. 

Eu abia aștept să văd ce urmează și sper ca următorul să fie și mai bun ca acesta.

RECENZIE - Amândoi mor la sfârșit de Adam Silvera

 
Descriere:

Pe 5 septembrie, puțin după miezul nopții, Crainicii Morții îi sună pe Mateo Torrez și pe Rufus Emeterio să le dea o veste proastă: vor muri astăzi.

Mateo și Rufus nu se cunosc, dar, din motive diferite, amândoi caută un prieten nou în Ziua Sfârșitului. Partea bună e că există o aplicație special pentru asta: Ultimul Prieten. Prin intermediul ei, Rufus și Mateo sunt pe cale să pornească într-o ultima aventură — în cea din urmă zi a lor, vor trăi cât pentru o viață întreagă.

RECENZIE:

Cartea asta m-a făcut să plâng, deși știam cum se termină. Și da, posibil să fi fost un amestec de cartea asta a rezonat puternic cu mine, m-am atașat foarte tare de personaje, dar a și fost povestea potrivită la momentul potrivit. Și știu și că nu va fi la fel pentru tine sau pentru toți. 

D-asta și zic să o încerci și să descoperi singur în ce tabără te afli: a celor care s-au bucurat de ea, le-au plăcut mult clipele alături de Rufus și Mateo, s-au pus în locul lor, și au și uitat că citesc, sau al celor care au zis că n-are sens să o citești dacă știi cum se termină, ori n-au fost impresionați, nu înțeleg de ce are note așa de mari și n-ar recomanda-o.

"Amândoi mor la sfârșit" e o carte scrisă cu mare accent pe personaje, fie că vorbim de cele principale, prietenii lor, Crainicii Morții, sau de cele pe care le întâlnim poate doar o dată. Și recunosc că mie mi-au plăcut mult toți, i-am înțeles și chiar am stat și m-am gândit ce-aș fi făcut eu dacă eram în locul lor, dacă am avea și noi așa ceva în lumea noastră. 

Normal c-aș fi vrut să aflu mai multe despre cum funcționează, cine sau ce decide, dacă cineva chiar a reușit să scape această soartă sau dacă a încercat. Însă țînând cont că nu-i aspectul principal al poveștii nu m-a deranjat că mai mult s-a păstrat misterul și că autorul ne-a lăsat, pe mine și pe personaje, să ne imaginăm și să presupunem noi. Dar dacă pentru tine asta ar fi important, atunci poate e bine să ții cont când decizi dacă o citești sau nu. 

Deși și fără asta s-au întâmplat destule lucruri și nu de puține ori mi s-a întâmplat să și uit că toate au loc într-un timp așa de scurt. Nimic nu pare grăbit, relațiile sau emoțiile nu mi s-au părut superficiale, chiar m-am cufundat, efectiv, în pagini și am mai ieșit după câteva ore... când a trebuit să las cartea din mână ca să nu-mi vărs lacrimile pe ea. Și nu, nu zic că tu o să plângi. Așa am reacționat eu în acel punct, în acel moment. Și nu spun asta ca metodă de convingere, ci pentru că mai mereu menționez dacă mă emoționează ceva sau nu. Iar ultimele cărți pe care le-am citit n-au făcut asta pentru mine, așa că e bine să zic și când se întâmplă.

Mi-a plăcut foarte tare modul în care-i scrisă, majoritatea capitolelor sunt scurte sau foarte scurte, și fiecare a mai adăugat o piesă la acest întreg. Mie mi s-a părut o poveste completă și complexă, chit că miezul e destul de simplu și poate fi rezumat într-un titlu, am trăit cu personajele și n-aș avea nimic de reproșat. În afară de un moment de la final. Aș fi vrut ca aia să fi evoluat un pic altfel, dar asta-i doar părerea mea. 

Recomand cartea asta pentru că e plăcută, se citește foarte repede, e pe atât de plină de viață și de bucurie, frumusețe, râs, cât și de moarte, pierdere, regrete, speranță, teamă și multe altele. Nu trebuie să fi de vârsta personajelor ca să-ți placă și nu trebuie să citești cărți pentru adolescenți ca să te bucuri de ea. Cred că oricine poate rămâne cu ceva din ea, chiar și dacă la final crezi că a fost doar o carte ce ți-a luat mintea de la problemele tale sau nici nu ți-a plăcut. Dar cred și că trebuie să fi într-o anumită stare ca să o citești, căci, până la urmă lucrurile despre care vorbește, chiar prin abordarea asta un pic fantastică, nu-s ușoare și e posibil să te afecteze mai mult decât crezi. Sau nu. 

Pentru mine a fost o supriză plăcută, mi-a plăcut mai mult decât m-așteptam, nu credeam că voi simți așa de multe și că va fi o carte la care mă voi gândi mult timp de acum încolo. Iar Rufus și Mateo vor fi cu siguranță două personaje pe care le voi păstra acolo în sufletul meu.

RECENZIE - Dragoste la prima avere de Meghan Quinn

 Descriere:

Cum v-ați întâlnit?” Întrebarea de bază de care are parte orice cuplu. Iar răspunsul este de obicei o poveste siropoasă despre cum ați ajuns voi doi în cătarea arcului lui Cupidon.

Întâlnirea mea romantică (mă rog, nu chiar așa de romantică) este puțin diferită. Mă plimbam printr-un cartier exclusivist din Beverly Hills în căutarea cuiva care să mă ia de nevastă, nu de alta, dar ca s-o fac geloasă pe dușmanca mea, care tocmai mă concediase. El a apărut de după colț, un căpcăun superb care bălmăjea ceva despre o afacere pe care nu reușea să o încheie, așa că era disperat să găsească o soluție.

Și atunci am dat nas în nas. Nicio scânteie. Niciun indiciu că între noi ar putea înflori iubirea.

Următorul lucru pe care mi-l aduc aminte e că mă îndopam cu cartofi prăjiți și guacamole, ascultându-l pe bărbatul acesta superb povestindu-mi despre problemele lui, care într-un final l-au determinat să îmi ceară ajutorul. Mai exact, m-a rugat să joc pentru el rolul lui Vivian Ward, știi tu, personajul din Pretty Woman, minus partea flușturatică.

Adică să locuim împreună într-o vilă, să ieșim la întâlniri romantice duble și să ne prefacem că suntem nu numai îndrăgostiți până peste cap unul de celălalt, ci și logodiți. Îți imaginezi? Nebunia supremă!

Dar oamenii fac lucruri nebunești atunci când sunt disperați, iar eu chiar eram pe culmile disperării. În concluzie, am fost de acord.

Singura mea greșeală? Singura mea mare… URIAȘĂ… greșeală? M-am îndrăgostit de extraordinarul domn Huxley Cane!

RECENZIE:

Citind "Dragoste la prima avere" a fost un risc pentru mine. Rar găsesc cărți romance ce-mi plac și acum când am mai puțin timp de citit decât de obicei încerc să fiu mai selectivă cu ce citesc. Însă dacă nu caut și nu citesc, nici alte favorite nu voi găsi. Așa că, în loc să citesc un thriller sau fantasy ca de obicei, am citit asta și n-a fost așa rea cum îmi spunea vocea din capul meu. Dar nici pe spate nu m-a dat și sincer sunt cel puțin trei lucruri care m-au deranjat și pe care le pot numi dintr-un foc.

Nu știu alții ce părere au despre povestea asta sau ce-ai simțit când au citit-o, însă eu n-am prea simțit. Chit că se întâmplă destule în carte și personajele trec printr-o mulțime de situații și momente, au discuții aprinse și-au fost și destule clipe care ar fi trebuit să mă facă să roșesc (căci autoarea chiar reușește să scrie niște scene credibile de amor), eu m-am simțit departe de Huxley și Lottie. Fie că erau nervoși, fericiți, frustrați, atât de aproape de a lăsa totul baltă și a lua-o la sanatoasa sau încercând cu greu să reziste tentației și atracției dintre ei. 

Și normal că aș fi vrut ca lucrurile să stea diferit, m-aș fi bucurat să plâng cu ei și să râd, să-i înțeleg mai bine, chiar să mă emoționez și să nu am mereu senzația că citesc o carte, când eu aș fi vrut să mă pierd în poveste. Nu să știu că citesc cuvinte de pe o pagină și atât. Da, cititul e subiectiv și știu că ce zic poate pentru tine n-o să aibă sens sau vei spune că pentru tine a fost perfect. Ceea ce-i bine. Nu toți avem aceleași gusturi și experiențe și nu toți simțim poveștile și ne apropiem de personaje în același fel.  

Vorbind de personaje mie nu mi s-au părut cine știe ce. I-am mai întâlnit și-n alte cărți, nu mi s-au părut bine scriși și vii, ci doar o mână de clișee și trăsături pe care autoarea a tot vrut să le scoată în evidență. Nu, nu sunt nașpa și nici scriitura nu e. Doar eu aș fi vrut mult mai mult. Atât de la ei cât și de la firul narativ. Care desigur că a avut acel conflict din ultimul sfert, căci de ce ne-am lipsi de el?!, destule momente teoretic amuzante sau pasionale, tensiune, un pic de dramă, destule clișee ce o să te bucure sau o să te enerveze, după caz... Și o relație ce ar fi trebuit să pară realistă.

Cum ziceam rar îmi plac cărțile romance, așa că unpopular opinion probabil, dar mie nu mi s-a părut că ăștia doi chiar simțeau ceva unul pentru altul. Chit că era pe pagină, chit că o spuneau sau nu cu voce tare, indiferent de scenele de sex. Ce-am văzut eu a fost atracție fizică și pe ici pe colo un pic de altceva. Plus că totul se întâmplă așa de repede încât... chiar vrei să cred că doi străini se pot îndrăgosti așa de tare și să nu aibă dubii? Adică naibii, fix conflictul din ultimul sfert a arătat adevărul... chit că apoi au dres-o repede, că doar se termina cartea. 

Pentru mine "Dragoste la prima avere" a fost doar ok. Da a fost o lectură ușoară, deloc rapidă, sinceră să fiu, parcă prea lungă pentru un romance (dar mai nou toate poveștile de dragoste au cel puțin 400-500 de pagini, deci ce știu eu?) și o carte ce pe moment m-a ajutat să mă relaxez, să urmăresc cum Huxley și Lottie încearcă să o scoată la capăt și... poate, să și facă față tuturor afacerilor și problemelor pe care le au, dar și acelora în care se bagă singuri, fără să clipească.

Știu că altora o să le placă mai mult decât mie și, lor Lottie și Huxley n-o să le pară așa imaturi pentru vârsta lor și că vor crede în relația lor. Da, am zis imaturi, pentru că deși teoretic au 28 și respectiv 35 de ani, după mine nu s-au purtat așa mare parte din timp. Și da, mă poți contrazice, asta e doar părerea mea. Nu de puține ori vedeam cum se poartă și ziceam "ah, nu e așa rău." până îmi aminteam câți ani au. Și da, și-n viața reală unii oameni se pot purta așa la orice vârstă... însă asta nu înseamnă că nu mi se pare ridicol. 

Recomand cartea? Sigur. Mai ales dacă citești mai mult romance ca mine și știi ce fel de povești îți plac sau dacă descrierea cărții ăsteia e pe gustul tău. Și nu, nu trebuie să citești povești de dragoste neapărat ca să o iei. Poți pur și simplu să vrei o carte care să re relaxeze, să te facă să râzi, cu destulă tensiune și suspans, dar și clipe ce pe tine poate te vor emoționa sau scene și mesaje spicy pe care n-ai vrea să le citești sau să le asculți cu cineva prin preajmă. Sau în public.

 

RECENZIE - Love & Gelato de Jenna Evans Welch

 

Descriere:

Oamenii vin în Italia pentru două lucruri: love și gelato, i-a spus cineva odată. Dar uneori au parte de mult mai mult.

Lina își petrece vacanța de vară în Toscana, dar nu pentru că ar fi fascinată de ținuturile însorite, ca de basm, ci pentru că a fost ultima dorință a mamei sale ca ea să vină aici să-și cunoască tatăl. Dar ce tată stă departe de familie timp de șaisprezece ani? Așa că tot ceea ce Lina vrea este să se întoarcă acasă.

Dar înainte de a-și pune în practică hotărârea, primește un jurnal pe care mama ei îl ținuse cât timp trăise în Italia. Dintr-odată, Lina descoperă o lume magică de iubiri ascunse, artă și brutării secrete, care o împinge, alături de foarte chipeșul Ren, pe urmele pașilor mamei sale și-i dezvăluie un secret ascuns de ea de prea multă vreme. Un secret care îi va schimba tot ceea ce știa despre mama ei, tatăl ei, și mai ales despre ea însăși.

RECENZIE:

Continuând așa zisa serie "vreau să citesc ce am de ani de zile pe raft" am ajuns la "Love & Gelato" și sincer mi-a plăcut.

 E o carte ușoară, ce se citește repede, care-ți dă senzația aia că ești în vacanță alături de personaje și că explorați locuri noi și savurând tot felul de mâncăruri delicioase. Însă pe lângă asta are și destule momente care te pot emoționa, căci personajele n-au mereu doar momente frumoase și pline de râs, sau care te fac să citești mai repede, pentru că vrei să afli dacă Lina va reuși să dezlege misterul. Și ce hotărâre o să ia după asta. 

Și chit că știu că mi-ar fi plăcut și mai mult dacă aș fi citit-o acum câțiva ani când am cumpărat-o, și dacă aș fi fost un pic mai aproape de vârstă personajelor și nu ca o sora mai mare, tot m-am bucurat de poveste și cred că v-ar plăcea și vouă.

Din punctul meu de vedere, "Love & Gelato" a fost cât se poate de realistă, n-am avut impresia că prieteniile sau relațiile dintre personaje au fost exagerate, mi s-au părut realiste și eu cred că n-au fost conflicte fără rost sau doar ca să mai lungească povestea. M-am bucurat să văd că personajele stau de vorbă și chiar dacă se ignoră pentru un timp, tot decid să clarifice lucrurile și să fie cât se poate de maturi. Chit că aici vorbim atât de adulți, cât și de adolescenți.

 Nu știu cum sunteți voi, dar pe mine mă enervează rău de tot drama băgată degeaba în cărți și de fiecare când găsesc o carte fără, e că o gură de aer proaspăt. 

Nu țin neapărat să citiți "Love & Gelato", însă e perfectă dacă vreți o poveste relaxantă, care să vă facă poftă de mâncare sau de plecat în concediu. Dar e și o poveste despre familie, prietenie, despre ce înseamnă părinții pentru noi și câte știm despre ei, despre cum credem că avem totul și apoi ni se poate întoarce lumea pe dos într-o clipă. Și totul e scris într-o manieră ce-ți trezește atât multe emoții, dar te și ține în suspans. Și pot să zic și că bucățile de jurnal au adăugat și ele la atmosferă.

RECENZIE - Șapte secrete murdare de Natalie D. Richards

 

Descriere:

ȘTIU ȘAPTE SECRETE.

Unul a provocat căderea.
Unul n-a făcut nimic.
Unul a văzut totul.
Unuia nu i-a păsat.
Unul şi-a folosit mintea.
Unul a făcut-o pe eroul.
Unul a fost lăsat să moară.

În ziua în care Cleo împlinește optsprezece ani, o cutiuță albă își face apariția în apartamentul ei. În ea găsește o invitație la o vânătoare de comori și un mesaj criptic despre noaptea în care iubitul ei a dispărut în valurile învolburate ale râului din Virginia de Vest. Cleo este convinsă că totul e doar o farsă nereușită, dar Hope, cea mai bună prietenă a ei și o mare amatoare de puzzle-uri, nu se află în spatele glumei.

În mod straniu, toate indiciile par să ducă spre Declan, iubitul ei mort. Dar el nu se mai poate juca cu mintea ei. Cu toții l-au văzut înecându-se, în ultima noapte a excursiei lor de rafting. Și totuși, vocea lui este cea care o tachinează la telefon: Ești gata?

Doar șapte prieteni știu ce s-a întâmplat cu adevărat în urmă cu un an. Dacă unul dintre ei s-a hotărât să facă dreptate, care sunt șansele ca vânătoarea să se încheie cu o crimă? Și care sunt șansele ca fata să își găsească iubirea pierdută... înainte ca el să o găsească pe ea?

RECENZIE:

Mi-a plăcut mult de tot "Nu vorbi cu străinii", așa că atunci când am văzut că a apărut o nouă carte a autoarei, n-am ezitat. Și mă bucur să spun că și aceasta mi-a plăcut la fel de mult și că tot în câteva ore am devorat-o. Nici nu știu cum au zburat paginile și pentru mine a fost cartea perfectă, cu un mister bine scris, destule întorsături de situație și dezvăluiri, m-a ținut în priză și m-a făcut să ghicesc. Și nu, n-am ghicit. Dar nu regret, căci autoarea a știut cum să se joace cu așteptările mele și cu modul în care indiciile ar fi putut fi interpretate, și chiar i-a ieșit. 

În același timp, mi-a plăcut faptul că dacă ești atent sau te gândești să o recitești după, cred c-ai reuși să-l rezolvi. Adică povestea e destul de credibilă, nimic nu-i exagerat și mi s-a părut cât de cât realist. Personajele au fost și ele realiste și bine scrise, niciunul perfect și totuși foarte vii și oameni cu care am putut empatiza, mi-a păsat de ei și chiar dacă nu sunt de acord cu ce au făcut, îi înțeleg și poate și eu aș fi procedat la fel. 

Deși mie mi-a plăcut mult și m-am distrat cu cartea asta, știu că n-ar fi pentru toți și că n-ar avea toți aceleași sentimente și experiență de citit. Așa că eu zic să-i dai o șansă, dar să n-ai cine știe ce așteptări. Căci da, mie mi-a plăcut enorm, dar sunt și mare fan al puzzle-urilor, al vânătorilor de comori, al poveștilor ce îți dau impresia de-o bombă cu ceas și știi că totul se întâmplă într-un interval scurt și cu un număr restrâns de personaje. Îmi plac poveștile ce au de-a face cu grupuri de prieteni sau cunoștințe ce au secrete și care sunt aduși împreună să rezolve ceva, chit că poate relațiile dintre ei nu, mai, sunt ceea ce par a fi sau ce și-ar dori. 

Așa că, dacă și ție-ți plac astea, atunci poate-i perfectă pentru tine. Dacă nu, atunci poate te mai gândești. Tu știi cel mai bine. 

"Șapte secrete murdare" a fost o carte plină de acțiune, suspans, cu o scriitură lejeră și atmosferică, ce m-a făcut să o citesc fără să iau pauze și care nu mi-a permis s-o las din mână. Și ținând cont că fiecare capitol e scurt și mereu se termină cu o dezvăluire sau înainte să se întâmple ceva, chiar n-aș fi avut cum să pun pauză. Pentru mine a fost lectură perfectă și abia aștept să pun mâna pe următorea carte a autoarei. 

RECENZIE - La bine și la rău de Jeneva Rose

 

Descriere:

Tu ţi-ai apăra soțul dacă ar fi acuzat de uciderea amantei sale?

Viața lui Sarah părea perfectă. La doar 33 de ani, devenise partener la biroul de avocatură pentru care lucra, iar viitorul îi promitea o carieră de succes. Însă totul se schimbă pentru ea și pentru soțul ei, Adam, când o femeie este găsită moartă în casa lor de vacanță.

Kelly Summers trăia alături de Adam o aventură plină de pasiune, iar legătura lor îl transformă pe soțul lui Sarah dintr-un scriitor necunoscut în principalul suspect.

Acuzat că și-ar fi ucis amanta, Adam este apărat în instanță chiar de către soția sa. Dar este el cu adevărat nevinovat? Pregătește-te să fii șocat de finalul neprevăzut!

RECENZIE:

Recunosc că până la ultimele capitole i-aș fi dat 3 stele doar pentru că s-a citit extrem de repede și chit că personajele, firul narativ și dezvăluirile n-aveau nimic original sau care să mă facă să-mi pese, m-au distrat și m-am simțit că și cum m-aș fi uitat la o dramă. Și doar priveam cum totul devine din rău în și mai rău și cui îi mai pasă de realism sau de faptul că povestea începea să dea spre ridicol. Și ce mai conta că oamenii ce-și folosesc mintea n-ar lua una sau toate deciziile alea. 

Doar că apoi am ajuns la sfârșit și sincer mie mi-a căzut fața și nu-mi venea să cred ce citeam. Încercăm să înțeleg ce se întâmplă și de ce, pentru că n-avea sens. Și finalul ăsta și decizia autoarei vor împărți cititorii cel puțin în două tabere: cei care zic că le-a plăcut și că "mamă, ce final! Genial, nu m-așteptam, dar e bine!" Și cei, ca mine, care vor fi dezamăgiți, care nu vor știi cum să reacționeze și care vor avea impresia că acele pagini sunt din altă carte sau că autoarea a vrut să facă un final șocant, să-i pună cititorului masa în cap, doar că i-a ieșit foarte prost... Mie mi s-a părut ridicol și comparând personajele din acel capitol cu restul cărții nu avea niciun sens. Pentru că sunt prezentați în lumini diferite, ar trebui să uiți de relațiile și conflictele dintre ei și să crezi că acum ar face asta?!

Nu zic că Jeneva Rose n-ar fi putut să încheie cartea așa, dar dacă tot restul cărții n-ai dat niciun indiciu, nu mi-ai dat de înțeles că ceva urmează și să pot, când se întâmplă să zic da bănuiam ceva... atunci pentru mine nu merge. În ultimul capitol totul se întoarce pe dos și eu ar trebui să cred că e adevărat și că așa a fost de la început? Ar trebui să cred că poliția e așa de dezinteresată și parcă luată din filmele alea proaste de comedie sau cu ofițeri ce nu țin cont de lege și de protocoale? Adică nu știu eu cine știe ce despre poliție și cum merge o investigație sau cum e cu procesele și acuzația de omor, dar să fim serioși. Ar trebui să cred că totul a fost plănuit? 

Mda, pentru mine n-a mers. Acum depinde de tine și dacă o să-ți placă cartea asta, dacă ești ok cu finalul, și poate... o să ai o experiență mai bună. 

Nu regret c-am citit-o, căci eram curioasă legat de ea de ceva timp. Dar acum sunt în dubii dacă o să mai citesc de la autoare. Pentru că și dacă uit tot ce s-a întâmplat în cartea asta, finalul tot o să rămână. Acum mna, am văzut că pe goodreads are și note foarte mari, dar și mici, așa că ține de gust.

Și cred că eu am luat cartea asta mai în serios decât s-a luat ea. Și știu că mulți vor astfel de cărți sau de thrillere. Nu și eu.

RECENZIE - Istoria secretă de Donna Tartt

 

Descriere:

Sub influența charismaticului lor profesor de limbi clasice, un grup de tineri inadaptați, inteligenți și excentrici de la un colegiu de elită din New England descoperă un mod de a gândi și de a trăi cum nu se poate mai diferit de existența banală a contemporanilor lor.

 Dar când depășesc granițele moralității, viața lor se schimbă profund și pentru totdeauna, și descoperă cât de greu poate fi să trăiești cu adevărat și cât de ușor este să ucizi.

RECENZIE:

Cred că de când mă știu am auzit de cartea asta și știam și că e extrem de lăudată și bine văzută. Și am avut-o și eu pe TBR ani buni, gândindu-mă că o voi citi cândva, dar neștiind neapărat când. Până când mi-am zis "dacă n-o citesc acum, poate n-ajung niciodată la ea." 

Plus că mă intriga. Mai mult pentru partea de mister și pentru faptul că atâtea cărți sunt comparate cu ea și nu pentru că aș fi eu fan literary fiction sau clasici moderni. Și nu zic că nu-mi plac, dar nu-s genuri ce-mi vin prima dată în minte când zic să îmi aleg ceva de citit.

Sinceră să fiu, pentru mine, "Istoria secretă" a fost mult prea lungă și mi s-a părut doar ok. Nu cred că trebuia să aibă 500 sau 700 de pagini, câte are în funcție de format, și cred că unele părți din carte au fost prea stufoase și fără niciun motiv. Da, sunt părți ce mi-au plăcut din ea, m-au ținut în suspans, mi-a plăcut stilul autoarei și ce descrieri reușea să facă locurilor, cât să pară atât de vii și atmosferice. Pe alocuri chiar și personajele mi s-au părut interesante și complexe și chiar am prins drag de ele, un pic. 

Însă au fost atâtea alte părți ce m-au plictisit, cum ar fi monologuri lungi și idei ce se tot repetă, capitole și părți care mie nu mi s-au părut necesare sau n-ar fi trebuit să fie pagini ori capitole întregi, întinzându-se parcă la nesfârșit. Iar în afară de acele momente când există suspans și se întâmplă lucruri și nu știam cum să citesc mai repede, în mare nu se întâmplă nimic. 

Și aici o să fac o distincție. Sunt episoade când "nu se întâmplă nimic", dar personajele discuta sau călătoresc, trăiesc și au conflicte interioare sau exterioare. Acțiunea cumva e tot acolo și ai sentimentul ăla de progres, chit că e doar relaxare sau mai ticăie ceasul până la următoarea clipă tensionată și moment exploziv. Dar au fost și altele care efectiv m-au plictisit și mă întrebăm ce citesc și de ce? De ce sunt la treia sau a șaptea pagină din situația aia și nu se mai termină odată. 

Da, știu mulți ce iubesc cartea asta și zic că e extraordinară și cea mai cea carte din totdeauna. Eu nu-i contrazic, dar spun că nu m-a impresionat, înțeleg de ce-ar fi așa apreciată și menționată peste tot, dar pentru mine a avut mai multe defecte decât calități. Aș fi vrut să fie mai scurtă și să n-o mai lălăie atât. Aș fi vrut ca personajele să pară bine scrise și inteligente toată cartea și nu doar când erau de folos firului narativ sau autorului. Și aș fi vrut ca stilul autoarei să fie pe gustul meu, dar nu a fost și m-am mulțumit cu ce am primit. Deși, încă tind să cred c-am avut o problemă cu povestea și nu cu Tartt. Deoarece altfel nu m-aș fi bucurat de carte în niciun fel. 

Chiar mă enervează că sunt atâtea părți din "Istoria secretă" care mi-au plăcut și paragrafe pe care le-aș fi subliniat, iar apoi sunt restul care mi-au dat impresia că citesc altă carte, mult mai slabă, și ambele au fost amestecate și băgate într-un singur volum. Dar asta e. 

N-o să te descurajez din a o citi, ci chiar aș vrea să-i dai o șansă, dacă ai răbdare și timp și s-o citești. Se vezi singur cum ți se pare. Deși ți-aș spune și că mie mi-a fost greu în primele pagini și capitole cu ea și aproape că am abandonat-o. Pentru că abia cunoșteam personajul și nu mă atrăgea, iar scriitura mi se părea rece, plată și foarte încărcată, încât abia treceam prin paragrafe. Însă apoi își revine și mi s-a părut mai ușor de citit. Ca și cum a trebuit să să strecor printr-o ușă aproape închisă și după chinul ăla, am ajuns dincolo și-am putut să mă mișc în voie. 

Dar asta e părerea mea, pur subiectivă și poate tu n-o să crezi asta. Așa cum o să-ți placă poate și cartea, iar nemulțumirile mele nu vor avea sens. 

N-o să vorbesc despre mister, despre partea cu crimele și cine ce face, ca să te las să descoperi tu ce se întâmplă. Însă a fost bună, în contextul cărții ăsteia. Și nu pot să zic că vai, m-a rupt suspansul sau ce mai dezvăluiri și întorsături de situație, căci nu. "Istoria secretă" e scrisă altfel și nu stai până la final să afli cine-i vinovatul sau cum a comis-o. Ci e vorba mai mult de găsirea pieselor de puzzle și punerea lor în ordine și dobândirea înțelegerii, ca să știi la ce te uiți și cum să-l privești.

Nu regret c-am citit-o, dar o parte din mine e dezamăgită și voia mai mult. Căci da, aș fi vrut să pot spune c-am citit-o și că e o nouă preferată de-a mea. Însă așa a fost doar ok și atât. E prima dată când mi-au plăcut bucăți dintr-o carte așa tare și m-au plictisit de moarte altele.

RECENZIE - Viața mea în librăria Morisaki de Satoshi Yagisawa

Descriere:

Jimbōchō, Tōkyō. Cartierul librăriilor și al anticariatelor, un veritabil paradis pentru cititorii pasionaţi. Un colț de lume liniștit și atemporal, aflat la numai câțiva pași de metrou și de marile clădiri moderne ale capitalei. Şiruri întregi de vitrine pline de cărți, noi sau la mâna a doua. Nu toată lumea cunoaște cartierul, oamenii fiind atrași mai cu seamă de Ginza sau de miile de lumini din Shibuya.

Deși locuiește de ani buni în Tōkyō, Tatako – o fată de douăzeci și cinci de ani, cu o viață destul de monotonă – nu a frecventat niciodată acea parte a orașului. Totuși, aici este situată librăria Morisaki, care se află în familia ei de trei generații. O prăvălioară cu cărți, într-o clădire veche din lemn, cu o cameră la etaj, folosită ca depozit. Este regatul lui Satoru, unchiul excentric al lui Tatako. Entuziast și cam zăpăcit, el își dedică viața cărților și librăriei Morisaki, mai cu seamă după ce soția lui l-a părăsit. Spre deosebire de unchiul ei, Tatako s-a lăsat pradă depresiei și nu a mai ieșit din casă de când iubitul ei i-a spus că vrea să se însoare cu o altă femeie. Satoru este cel care îi aruncă un colac de salvare, propunându-i să se mute la primul etaj al librăriei. Tatako, o tânără câtuși de puțin interesată de lectură, se trezește brusc trăind printre munți de cărți gata oricând să se prăbușească și printre clienți enervanți, care o iau tot timpul la întrebări și îi citează scriitori necunoscuți.

Printre discuțiile din ce în ce mai pătimașe despre literatura japoneză modernă, întâlnirea întâmplătoare, într-o cafenea, cu un necunoscut timid și secretele poveștii de dragoste a lui Satoru, Tatako va descoperi treptat un mod de a comunica și de a relaționa care pleacă de la cărți și ajunge la inimă și un stil de viață mai intim și mai autentic, fără teama de a spune ce gândești și de a lăsa în urmă trecutul.

RECENZIE:

Pentru mine, "Viața mea în librăria Morisaki" a fost o carte mică și drăguță pe care am devorat-o într-o zi în care am vrut ceva ușor și lejer. Și aici mă refer la gen și la numărul de pagini. Căci și aceasta abordează teme care nu sunt chiar așa de ușoare și, nu de puține ori nu m-a lăsat pe gânduri. Sau încearcă să te emoționeze ori să-ți amintească de oameni pe care i-ai întâlnit și se aflau în papucii unuia din personaje; sau chiar tu te-ai putea pune în locul unuia într-un anumit moment al vieții tale. Așa cum am făcut și eu. 

Pot să spun că mi-a plăcut și că, din punctul meu de vedere, e mai mult o carte despre oameni și apoi despre cărți și librării. Da, și ele sunt acolo, însă nu sunt punctul central. Accentul este pus pe Tatako și pe unchiul ei, pe oamenii pe care-i cunosc, iar cărțile și librăria sunt acolo să le ofere un mod de a evada, un loc în care să se ascundă de probleme și să uite, să încerce să se vindece și să se (re)găsească. Adică e o poveste destul de încărcată și care n-a fost așa de simpatică și lejeră pe cât speram eu să fie. Nu-mi pare rău, dar mă gândesc și că cineva vrând fix asta - lejer, amuzant, relaxant - să dea peste ea și să n-aibă cea mai plăcută experiență.

"Viața mea în librăria Morisaki" a fost ok și pentru câteva ore chiar am fost transportată acolo, plimbându-mă pe străduțe, umblând printre cărți, și stand la masă cu personajele și luând parte la conversații, văzând cum se schimbă, cum evoluează sau cum viața le așează pe toate, cât ei stau și-și trag sufletul sau se gândesc ce vor cu adevărat și încotro să o apuce. 

Nu cred că-i o carte ce trebuie citită neapărat, dar dacă o ai sau ai ocazia să pui mâna pe ea, fie c-o citești în format fizic sau audio, atunci dă-i o șansă. Regrete nu cred că vei avea. 

RECENZIE - Anna O de Matthew Blake

Descriere:

Anna Ogilvy, o tânără scriitoare promițătoare, comite o crimă dublă în somn, după care rămâne adormită. 

Suferă de o tulburare psihosomatică rară, cunoscută drept „sindromul resemnării“, și singura ei speranță e Benedict Prince, un psiholog criminalist care ar putea rezolva cazul și ar putea-o trezi ca să fie judecată.

RECENZIE:

Știu că-i deja ceva vâlvă în jurul acestei cărți și că unii o și compară cu "Pacienta tăcută". Iar dacă ar fi să mă leg de asta, cred că "Anna O" mi-a plăcut un pic mai mult. Dar nu m-a dat complet pe spate și au fost câteva lucruri ce m-au deranjat.

În primul rând, pentru mine, cartea asta a fost prea lungă. Atât ca număr de pagini, cele 528, dar și pentru că s-a simțit lungă, când am citit-o și nu de puține ori mi s-a părut că se învârte în cerc, se mișcă încet și mă făcea să nu mai am răbdare. Da, am înțeles că la început e lentă, poate intenționat, până cunoști pe toată lumea, până intri în atmosferă și durează ceva până crește suspansul, până se așează piesele de domino și încep să cadă. Și nu m-ar fi iritat așa tare, dacă scriitura m-ar fi prins. 

Doar că apoi, ce să vezi, și pe la jumătatea cărții, dar și spre final m-am lovit de aceeași problemă. Pagini întregi de gânduri, lentoare, momente de-un calm uscat, băgate între bucăți de acțiune și clipe în care îți simțeai inima în gât. Ceea ce e bine să ai într-o carte, mai ales un thriller. Însă aici nu s-au potrivit, așa cum au fost scrise, și nu mi s-a părut echilibrată povestea deloc. Nu mi-a dat impresia de-un întreg, străbătut de-un curent care să mă plimbe ușor de la prima pagină și până la ultima. Ci au fost mai mult ca niște platforme legate între ele cu ață și eu sărind de la una la alta, împinsă de dorința de a știi, de a vrea să rezolv misterul înaintea personajelor și a de a găsi vinovatul.

Dar în ciuda acestor minusuri, mi-au plăcut mult personajele, combinația de trecut, prezent și alte elemente (ca să nu dau spoilers), toate intorsaturile de situație și dezvăluirile. Și chiar și finalul. Final pe care nu l-am ghicit și n-am reușit nici să aflu cine era vinovatul. Am fost extrem de aproape, dar apoi am ales persoana greșită. Fapt care sincer m-a bucurat foarte tare. Uitându-mă în urmă acum pot să văd cum și de ce, dar atunci am fost oarbă și prea prinsă în firele și bănuielile mele. 

Aș spune că dacă vrei acțiune, suspans, multe întorsături de situație și o carte ce se joacă un pic cu mintea ta, atunci citește-o. Însă, trebuie să ai și multă răbdare! Recunosc că-n primele capitole mă întrebam de ce nu mai bine citesc altceva, căci nimic nu-mi ținea ochii pe pagină, dar apoi începe să se schimbe. Deci să știi dinainte că e una din poveștile alea care au nevoie să crească și nici nu se grăbesc. 

Posibil să nu-ți pară chiar așa lentă, dacă îți place stilul autorului și indiferent cât te-ar interesa nu te vei simți deconectat mare parte din timp, cum m-am simțit eu. Pentru mine, scriitura e cel mai mare minus la cartea asta și știu că e subiectiv. D-asta și sper ca tu și alții să aveți o experiență diferită. 

Din punct de vedere al misterului, al execuției dezvăluirilor și felul în care autorul s-a jucat cu perspectivele și cu indiciile, făcându-mă să mă simt pe drumul cel bun și totuși să o iau pe lângă, mie mi s-a părut o carte bună. Și aproape credibilă, deși am reținerile mele să zic asta, căci sunt încă lucruri asupra cărora aș fi vrut aruncată mai multă atenție. Dar, una peste alta, sunt mulțumită.

E "Anna O" cel mai bun thriller pe care l-am citit anul asta? Sau vreodată? Aș spune că nu. Dar e unul destul de bun, pe care l-aș recomanda și care cred că, indiferent că-ți place sau nu, va fi subiect de discuție atât cu cititorii înrăiți (iubitori de thriller și nu numai), dar și cu oamenii ce citesc rar, dar vor dori să știe care-i faza cu cartea asta. Iar eu, cu siguranță, o să-mi țin ochii pe acest autor și sigur mai citesc de la el.

RECENZIE - Cartea accidentelor de Chuck Wendig

 

Descriere:

Când tatăl său moare, Nate primește drept moștenire de la el un ultim dar: casa care a fost căminul copilăriei sale. Nate hotărăște să se mute acolo împreună cu soția sa, Maddie, și cu fiul lor, Oliver, căutând o evadare din tumultul orașului.

Dar în scurt timp, lucruri tot mai stranii încep să se petreacă, atât noaptea, cât și, mai cu seamă, pe timpul zilei.

Pentru că Nate a fost abuzat în copilărie de tatăl său, lucru pe care nu l-a mărturisit niciodată familiei sale. Pentru că atunci când Maddie era mică, a văzut ceva ce nu ar fi trebuit să vadă. Pentru că o făptură sinistră, înfometată bântuie prin tunelurile, munții și minele de cărbune ale micii localități rurale din Pennsylvania...

Iar acum, întâmplările petrecute cu ani în urmă se repetă, numai că, de data aceasta, Oliver va fi cel prins în vâltoarea lor. Când îl cunoaște pe Jake, un băiat cam ciudat, cu propriile-i secrete și o predilecție pentru magia neagră, Oliver nu-și închipuie nici o clipă că tot ceea ce va urma va arunca întreaga familie în miezul unei cumplite bătălii între bine și rău.

RECENZIE:

Am auzit și oameni ce-au zis că le-a plăcut foarte mult, dar și alții care-au fost dezamăgiți, așa că n-am avut așteptări. Recunosc că mie prima dată mi-a atras atenția coperta, iar apoi titlul și dacă n-ar fi fost ele, și mă luăm doar după descriere, atunci n-aș fi citit-o. Căci n-are ceva care să mă intrige și nu-i ceva ce n-am mai auzit. Și nici faptul că are 640 n-o făcea mai bună în ochii mei.  

"Cartea accidentelor" am citit-o în cam două zile, cu multe pauze, oscilând între "îmi place și chiar mă face curioasă" și "devine repetitivă sau mă plictisesc eu? personajele astea au fost toate așa asemănătoare și slab scrise? deși o citesc de ieri am impresia că citesc la ea de-o săptămână și nu se mai termină!" și tot așa. Și da, mi s-a părut ok cel mult spus, nu m-a speriat, nu m-a îngrozit și scenele ce-ar fi trebuie să fie grețoase, mie mi s-au părut doar nimic special și unele chiar aș zice c-au dat în ridicol și că autorul se chinuia prea tare să demonstreze ceva. Însă țînând cont că extrem de rar poveștile horror, fie cărți sau filme, au efect asupra mea, aș zice să-ncerci chiar tu și să te convingi. 

Cum spuneam, mie "Cartea accidentelor" mi s-a părut extrem de lungă și aici nu mă refer neapărat la numărul fizic de pagini, ci povestea în sine, părea nesfârșită și la un moment dat părea doar că se învârte în cerc, și-n loc să ofere sentimentul de progres, pe mine mă făcea să simt că mă învârt într-o cutie și nu ajung nicăieri. Adică da, îți oferă răspunsuri și are întorsături de situație și dezvăluiri și clipe când ar trebui să simți odată cu personajele și să-ți pese... și poate așa o fi fost pentru alți cititori. Însă la mine n-a prea mers și mai ales în a doua jumătate am cam încetat să empatizez în vreun fel. Fie pentru că mi-ajunsese, fie că mă detașasem de personaje datorită acțiunilor lor sau al felului în care-s scrise, ori pentru că povestea a luat-o într-o direcție ce mie nu mi s-a părut bună, nu mi s-a părut realistă (și da știu e ciudat să vorbesc de realism când e vorba de-o carte horror și care are a face cu tot felul de lucruri) și singurul meu gând era că vreau s-ajung odată la final. 

N-o să zic că n-o recomand, căci sinceră să fiu poate n-a fost cartea potrivită pentru mine și ție o să-ți placă. Da, se citește repede, e oarecum atmosferică, elementele de horror și mister te țin în priză, în funcție de cum ești poate te și sperie un pic sau nu. Personajele nu mi s-au părut cine știe ce și uneori limbajul autorului chiar nu mi-a plăcut, dar asta are mai mult a face cu stilul lui și nu doar cu această carte. N-o să zic că regret c-am citit-o, dar nici n-o să fie ceva de care o să-mi tot amintesc. 

Așa că dacă te intrigă în vreun fel, citește-o! Și sincer sper să-ți placă mai mult.

RECENZIE - Prietena mea de suflet de Sarah Pinborough

Descriere:

Lisa trăiește pentru fiica ei Ava, pentru slujba și pentru cea mai bună prietenă a sa, Marilyn.

Un client chipeș se arată interesat de ea, iar Lisa începe să viseze la o viață alături de el. Poate acum e pregătită. Poate ar trebui să aibă din nou încredere în cineva. Poate a venit vremea să lase în urmă secretul îngrozitor din trecut.

Atunci când fiica ei salvează un băiețel de la înec și imaginile apar la toate emisiunile de știri, unde le poate vedea oricine, lumea Lisei se prăbușește.

Pe neașteptate, tot ce a realizat e în pericol, iar Lisa se vede nevoită să-și înfrunte trecutul pentru a salva ceea ce iubește, fără să știe în cine poate avea încredere.

Dar cineva trage sforile. Și acel cineva a hotărât că atât Lisa, cât și Ava trebuie să sufere.

Pentru că, în urmă cu mult timp, Lisa și-a încălcat o promisiune. Iar unele promisiuni nu trebuie încălcate…

RECENZIE: 

Pentru mine asta e a treia carte pe care-o citesc de la autoare și dacă stau bine să mă gândesc, cred că mi-a plăcut cel mai puțin. Și prin plăcut mă refer strict la faptul că m-am pierdut în poveste și că am putut urmări ce se întâmplă, am putut să rețin mulțimea de nume și personaje, nu s-au amestecat în capul meu, firul narativ a fost bine scris și a avut sens, și n-am avut impresia că începe să devină oarecum ridicol. Ce vreau să zic prin ridicol. 

Dacă ai mai citit sau nu de la Sarah Pinborough, atunci știi că deși ideile ei par simple, are un fel specific de a se juca cu ele și nu de cele mai multe ori merge în niște direcții cu dezvăluirile și intorsaturile de situație, de te face să te gândești de două ori. Pe mine mă duc cu gândul aproape mereu la filmele sau show-urile alea care-ți aruncă câte-un twist de-ți face ochii cât farfuriile, căci n-aveai cum să te-aștepți la așa ceva, darămite să ghicești. Și da știu, mulți vor spune "a da? eu am ghicit aia și aia!" și eu aș spune foarte bine. Poate-i vina mea că de obicei prefer poveștile mai realiste... și nu zic că ale ei nu sunt, însă când într-o carte se întâmplă asta iar și iar și e un fel de crescendo, încep să mă întreb dacă eu-s aici pentru poveste sau mă uit la întrecerea întorsăturilor de situație. 

Așa că da, "Prietena mea de suflet" e plină de dezvăluiri și momente care o să te facă să te întrebi ce se întâmplă, ce mai urmează, nu-i o poveste deloc ușoară și aduce în discuție destule subiecte delicate. N-o să dau spoilers, însă nu mi s-a părut o carte lejeră. Da, se citește repede și o dai gata în câteva ore, însă ținând cont de ce se tot dezgroapă, mie mi s-a părut o carte încărcată și care ajunge să te obosească sau să te afecteze, în funcție de cât de tare te ating astfel de subiecte, oricare din ele. 

Și aș zice da, felul și perspectiva din care-i scrisă fac ca totul să fie și mai rău... n-au fost momente în care să zic că mă bucur că autoarea reușește să mă facă să simt și că reușesc să simt ce simt și personajele. Însă da, e o poveste, thriller sau nu, care-ți deschide ochii față de niște bucăți de realitate ce sunt parte din viața personajelor și-a unor oameni în general sau chiar întreaga lor viață. Și de cele mai multe ori n-au de ales și nicio scăpare.

Una peste alta, "Prietena mea de suflet" a fost doar ok pentru mine. Da, a fost plină de acțiune, suspans și dezvăluiri, deși spusă din mai multe perspective mie aproape toate mi s-au părut la fel, personajele mi s-au părut prea multe, greu de diferențiat și unele doar de umplutură. Și sincer să fiu nu mi s-a părut echilibrată cartea; adică au fost capitole în care nu se întâmplă mai nimic, iar apoi acțiune și twist după twist, încât nici nu apucai să-ți revii și să cugeți un pic, că venea următorul. Însă asta, ca și toate celelalte lucruri, e extrem de subiectivă, deci e posibil să nu te deranjeze sau chiar să n-o observi.

Dacă ai mai citit de la autoare eu zic s-o încerci și pe asta și vezi cum ți se pare, iar dacă n-ai mai citit de la ea, sinceră să fiu, nu cred că ar fi prima pe care-aș zice să o iei de la ea. 

RECENZIE - iLove de Naomi Gibson

 

Descriere:

Lydia lucrează de mulți ani la crearea unei Inteligențe Artificiale, Henry — încă dinainte de accidentul în care a murit frățiorul său și care-i bântuie coșmarurile; încă dinainte să plece tatăl ei, lăsându-le pe ea și pe mama sa chinuitor de singure; încă dinainte ca prietena ei cea mai bună să-i devină cel mai înverșunat dușman.

Acum, Henry e puternic, inteligent, iubitor și înspăimântător de eficient: Lydia și-a construit singură iubitul perfect, într-un hard-disk plin de linii de cod.

Dar ce este Henry cu adevărat? Și cât de departe e dispus să meargă ca să fie tot ce-și dorește Lydia?

RECENZIE:

Am avut ochii pe cartea asta de ceva vreme și tot ezitam s-o citesc. Nu neapărat că nu voiam s-o citesc, dar ideea și descrierea mă intrigau rău de tot și o parte din mine se gândea și știa că ce-mi imaginez eu o să fie poate mult mai complex, n-o să se potrivească cu povestea. Și-am avut dreptate pe jumătate, căci da am citit-o.

"iLove" pentru mine a fost doar ok și mi s-a părut că autoarea a dus povestea într-o direcție ce pe mine nu m-a încântat doar pentru că oferea mai multă dramă și teoretic ar fi trebuit să arate de ce-s Lydia și Henry în stare. Și da au demonstrat, însă cu fiecare capitol și hotărâre de a continua pe drumul ăsta, mi s-a părut că povestea s-a îndepărtat tot mai mult de adevăr și n-a mai fost credibilă.

Și da știu, cum pot să vorbesc de a părea realist când e vorba de-o carte SF, cu inteligență artificială și toate astea. Dar da, se poate. Dacă e SF nu înseamnă că trebuie să fie ridicolă și că orice se întâmplă poate fi acceptabil. Sau pentru mine multe n-au fost. Iar dacă tu o citești și n-o să te deranjeze sau nu ești deloc de acord cu mine, asta e ok. E normal și în regulă să avem păreri diferite.  

Regret c-am citit-o? Nu. Pentru că măcar acum am tăiat-o de pe listă și de fiecare dată când o văd în librărie n-o să mă mai uit cu jind la ea și să mă gândesc cum ar fi sau ce-ar fi dacă aș lua-o. Dar în niciun caz nu pot să zic că mi-a plăcut, c-am înțeles complet vreunul din personaje sau că nu mi s-au părut imature și acționând fără să se gândească la consecințe, ori doar când e prea târziu. (Și da, nu mă refer doar la personajele principale) Și și-atunci pentru pentru că sunt încolțiți. Însă o recomand? Aș tinde să zic nu, dar până la urmă dacă te intrigă de ce să nu-i dai o șansă și să-ți faci propria părere legat de ea. Plus că, dacă întreaga carte nu mi-a plăcut și-am avut destule probleme cu ea, n-o să neg că n-au fost bucăți din ea ce-au fost pe gustul meu și-aș fi vrut mai mult din alea și nimic din celelalte.

RECENZIE - Îndoiala de Ashley Audrain

 

Descriere:

Blythe Connor este hotărâtă să fie o mamă bună și iubitoare pentru fiica ei, Violet, o mamă așa cum ea nu a avut niciodată. Dar încă din primele luni, haotice și istovitoare, după ce o aduce pe lume, Blythe nu reușește să găsească acea legătură specială pe care visase să o aibă cu fiica ei. Cu timpul, ajunge să fie tot mai convinsă că e ceva în neregulă cu Violet. Sau să fie totul doar în mintea lui Blythe? Soțul ei, Fox, îi spune că exagerează. Și cu cât Fox îi respinge mai mult temerile, cu atât Blythe are îndoieli mai mari cu privire la luciditatea ei.

Ani mai târziu, când devine mamă pentru a doua oară, Blythe cunoaște în sfârșit, alături de băiețelul ei, Sam, legătura profundă, unică dintre o mamă și copilul ei. Până și Violet pare să-l iubească pe frățiorul ei. Dar când viața, așa cum au știut-o până atunci, se schimbă iremediabil de la o clipă la alta, criza devastatoare o silește pe Blythe să înfrunte adevărul...

RECENZIE:

Am citit în sfârșit "Îndoiala" și acum îmi pare rău c-am așteptat așa mult să ajung la ea. Știam eu că sună bine și speram să-mi placă și să mă prindă, dar pot să zic că mi-a întrecut așteptările: fie că-i vorba de personaje, acțiune, suspans, sfârșit sau de cum a îmbinat autoarea povestea și deși totul pare fragmentat și separat la început, o să vezi că de fapt sunt atâtea legături și momente ce se repetă, dar sunt spuse din alte unghiuri, perspective sau în oglindă, încât ai impresia că povestea se repetă, iar și iar, și totuși speri să te înșeli... speri că măcar de data asta se schimbă. Și tot speri.

Cred că-i și una din cărțile în care mi-a păsat mai mult de personaje și ce se întâmplă cu ele, din cele citite de curând, în loc să mă intereseze ce dezvăluire mai urmează sau să încerc eu să ghicesc și să despic firul în patru. 

Deși e un mister, "Îndoiala" aduce multe alte teme în discuție, poate și mai importante: relația dintre mamă și copil, mai ales mamă-fiică, dar și relația de cuplu, înainte și după un copil, în timp, cum toate mamele și fiicele sunt de parcă ar trăi într-o bulă. Și totuși dacă te gândeșți ele sunt că niște cercuri pe apă, mișcându-se și atingandu-se, influențând unul pe altul și dându-i celui nou mai mult decât crede, lucruri, emoții, traume, gânduri și tot felul de amintiri și apucături pe care nu va știi cum să le gestioneze sau când va știi deja poate e prea târziu să mai poată schimbă ceva. Sau să vrea. Și în niciun caz nu spun că toate astea se iau doar de la mamă și că tatăl nu face nimic... 

Căci face și el destule, cu vârf și îndesat, și de foarte multe ori, face mai mult rău decât bine. Sau acel făcut e mai mult "mă prefac că fac ceva, dar doar te judec sau doar mai adaug la ce ai tu în spate deja." Iar aici devine extrem de subiectiv și personal, pentru cum interpretează fiecare, dar și cu ce experiențe personale sau ce cunoaște o să compare sau prin ce "lentilă" o să privească sau o să citească și o să trăiască povestea.

Cum nu-s mamă nu pot să spun că știu direct prin ce-a trecut Blythe, însă am un frate mai mic și am văzut destule de la mamele și bunicile din viața mea. Și "Îndoiala" m-a pus destul pe gânduri și m-a făcut să mă simt nervoasă, enervată, obosită, neînțeleasă, și cu fiecare capitol te prinde și mai mult. Mi s-a părut un amestec perfect de suspans, emoții, gânduri, îndoieli, speranțe, temeri, mici clipe de fericire ce dispar înainte să apuce să fie savurate pe deplin. Și cred că dacă ești mamă sau părinte o să vezi altfel lucrurile și poate va avea alt efect. Poate-ti va plăcea mai mult sau mai puțin. La fel și din perspectiva de copil, tânăr sau adult, cu sau fără un copil. 

 Pentru mine "Îndoiala" e mai mult o carte despre familie, despre legături, relații, despre speranțe, durere, sacrificiu, minciuni, tot felul de emoții, frustrări, oameni complicați și gri, nimeni complet bun sau rău. Despre mame, bunici și femei, despre soți, despre fiice, despre fii, despre viață. Nu m-așteptam să îndese autoarea atâtea într-o carte de 350 de pagini, dar zău că după ce-am terminat-o m-am simțit mulțumită, dar și obosită și-am oftat așa, având atâtea gânduri. 

Da, e o carte ce se citește repede, felul în care-i scrisă te prinde și chit că nu te lovesc toate aceste teme, tot o să te țină prins datorită misterului și a întrebărilor ce tot apar și dispar, ce sunt rezolvate doar că acele răspunsuri să nască altele și tot așa. O recomand, dar știu că nu-i pentru toți și cred că depinde de fiecare când decide s-o citească și ce așteptări are de la ea. Sau că ce decide s-o citească: thriller, român psihologic, studiu al familiilor, al relațiilor, al vieții de mamă și/sau de femeie, de fiică, o combinație a lor sau total altceva.

Încă nu știu dacă-i una din cărțile preferate de anul ăsta, însă de-un lucru sunt sigură - n-o să încetez prea curând să mă gândesc la ea sau la anumite momente sau vorbe din ea. 

RECENZIE - Fata cu un ceas în loc de inimă de Peter Swanson

 

Descriere:

Într-o seară obișnuită de vineri, la barul său preferat din Boston, George Foss zărește o femeie frumoasă și își dă seama imediat că este fosta lui iubită din studenție, dispărută cu douăzeci de ani în urmă. Este momentul în care existența confortabilă și previzibilă a lui George capătă o turnură neașteptată.

Liana Decter este prima dragoste a lui George și cea pe care nu a reușit niciodată să o dea uitării. Dar, mai mult decât atât, este o femeie enigmatică și primejdioasă, o posibilă criminală căutată de poliție. Iar acum s-a întors și are nevoie de ajutorul lui. Liana este urmărită de indivizi periculoși, care cred că a furat niște bani și vor face tot ceea ce este necesar pentru a-i recupera.

George știe că Liana este genul de femeie de care ar trebui să te ții departe. Dar nu o poate refuza – nu a putut niciodată – și ia o decizie care îl va arunca într-o avalanșă de minciuni, secrete, trădări și crime, din care nu e sigur că va scăpa cu viață.

RECENZIE:

Tot voiam să citesc de la acest autor și am zis să-ncep cu prima lui carte. Nu pot să zic de ce în mintea mea a avut mai mult sens să o iau pe prima și să-i citesc romanele în ordine, deși nu-s legate între ele, exceptând cele parte din serii. Poate doar pentru că, dacă acel autor îmi place, o să pot vedea evoluția lui de la carte la carte.

 Dând deoparte motivele mele, pot să spun că "Fata cu un ceas în loc de inimă" mi-a plăcut mult și acum știu și eu ce înseamnă titlul ăsta. Căci sinceră să fiu prima dată când l-am văzut am zis că-i ceva SF sau fantasy și nu un thriller, pentru că nu prea se încadra în tiparul titlurilor din gen. Dar da, este un thriller.

"Fata cu un ceas în loc de inimă" a fost o poveste pe care am citit-o repede și fără să fac pauze, ceea ce mă încântă întotdeauna. Firul narativ m-a prins de la început și sincer mi-a plăcut mai mult decât personajele, care ele mai mult au fost acolo ca să facă lucrurile să se întâmple, nu prea am simțit ceva pentru ele, iar acum la câteva ore după ce-am terminat-o, dacă mă întrebi despre ele deja am uitat aproape tot. Ceea ce nu mi se pare ok. Și da am citit cartea atent și nici nu pățesc des asta. Ci e doar cât îmi pasă de niște aspecte din carte, iar aici pentru mine personajele au fost doar niște pioni și niște nume, i-am mai întâlnit și-n alte cărți, nimic nou.

Dar da e și o trăsătură a genului. Am tot observat în mistere și thriller că de cele mai multe ori autorii nu se chinuie să creeze personaje originale sau care să facă mai mult decât să deservească acțiunea, suspsansul, să livreze întorsăturile de situație și dezvăluirile, replicile alea care te fac să citeșți mai repede sau câte te șochează ori te amuză. Dar atât. Aștept totuși ca Swanson să-mi arate în următoarele cărți că poate și că vrea să aibă și altfel de personaje. 

Dacă n-ai citit-o deja, "Fata cu un ceas în loc de inimă" e o carte bună, rapidă și ușoară, cu o idee pe care am mai citit-o și înainte, dar felul în care autorul s-a jucat cu ea nu m-a dezamăgit și mi s-a părut o abordare proaspătă pe care n-o să o uit prea ușor. A avut suspans, acțiune, destule dezvăluiri și unele la care nu m-aș fi gândit vreodată, iar finalul cred c-a fost pe măsură. Iar dacă ai citit-o sau ai mai citit de la el, spune-mi ce carte a lui ți-a plăcut cel mai mult. 

RECENZIE - Toate sistemele în alertă de Martha Wells

 Descriere:

Aflată într-o expediție științifică pe o planetă necunoscută, echipa CercetareAux este atacată în mod neprevăzut. O provocare pentru AsaSint, robotul care nu poate să asigure securitatea echipei decât prin interacțiuni cu oamenii, extrem de stânjenitoare pentru el. În ciuda reputației sale de „mașină de ucis“, responsabilitatea îi este permanent pusă în balanță cu introvertirea. Limitele dintre ingineria anorganicului și conștiința umană tind să dispară, iar AsaSintul încearcă să-și elucideze trecutul, impulsionat de comportamentul lui tot mai omenesc.

Aşa că ne-au făcut mai inteligenți.

Anxietatea şi depresia erau efectele secundare.

RECENZIE:

"Toate sistemele în alertă" e una din cărțile de care-am tot auzit de-a lungul anilor, mai mult în afară, căci la noi sincer n-am auzit-o niciodată menționată, și am tot zis că o citesc. Și chiar m-am bucurat când am văzut c-a apărut și la noi, deși coperta aleasă nu-mi place deloc și dacă nu știam de serie dinainte n-aș fi cumpărat-o. Da, nu judec cărțile după copertă, dar totuși... Ție-ți place? 

Revenind la poveste, o să spun că mi s-a părut doar ok. N-am avut așteptări și nici dezamăgită nu sunt, dar pot să zic că m-a lăsat indiferentă. Da, a fost o poveste interesantă, da mi s-a părut diferit să citesc din perspectiva unui android și să văd lumea și oamenii prin ochii lui, să-ncerc să-l înțeleg și să fiu îndeajuns de curioasă cât să urmăresc dacă va rezolva situațiile și va reuși să scape cu viață și să-și ajute și angajatorii. Însă cam atât.

 Adică nu mi-a păsat de ce i se întâmplă sau se va întâmpla cu ceilalți, nu mi-a fost teamă pentru ei, totul a fost scris destul de neutru și aproape clinic, n-am găsit umorul ăla despre care mulți vorbesc. Și nu cred că are a face cu faptul că e din perspectiva unui robot; căci am simțit destul atunci când am jucat Detroit: Become Human și nu cred că acolo am fost mai implicată doar pentru că-i alt mediu.

Dar dacă îți plac cărțile SF și vrei ceva diferit, vrei ceva scurt și lejer, atunci citește-o. Eu m-am apucat de ea ieri și deși nu plănuiam, am citit-o în câteva ore și povestea a curs mai repede decât m-așteptam. Chiar când s-a terminat îmi venea să spun "doar atât?". Și poate că ție o să ți se pară și amuzantă și o să empatizezi cu Murderbot și o să-l înțelegi, când tot ce vrea să facă e să se uite la seriale și să stea departe de oameni sau cum ar face orice decât să-i privească în ochi. Căci da, aspectele astea mi-au plăcut și mie, doar că n-au fost îndeajuns pentru a mă face să iubesc complet cartea.