vineri, 13 octombrie 2017

RECENZIE - Urgia şi zorile (Urgia şi zorile #1) de Renee Ahdieh


Descriere:

Într-un ţinut aflat sub domnia unui tânăr rege însetat de sânge, fiecare revărsat al zorilor sfâşie sufletul unei alte familii. Califul din Khorasan, un băiat de optsprezece ani, nu este altceva decât un monstru. În fiecare noapte, Khalid cere mâna unei fete, ca apoi, în fiecare dimineaţă, să curme viaţa noii lui mirese cu o frânghie de mătase. 

Când cea mai bună prietenă a Şeherezadei îi cade victimă lui Khalid, ea jură să se răzbune şi, în ciuda vârstei ei fragede, de doar şaisprezece ani, se oferă să-i devină mireasă califului din Khorasan. Şeherezada este hotărâtă nu doar să rămână în viaţă, ci şi să pună capăt, odată pentru totdeauna, domniei despotice a lui Khalid. 

Seară de seară, Şeherezada îl atrage în mrejele sale, tesand poveşti încântătoare, ce-o ajută să mai trăiască încă o zi, deşi ştie prea bine că următorul răsărit de soare ar putea fi ultimul. Dar lucrurile iau o întorsătură cu totul neaşteptată: Khalid nu este nicidecum aşa cum şi l-a imaginat ea. „Monstrul” este doar un tânăr cu sufletul sfâşiat de o suferinţă covârşitoare şi îndelungată. 

Iar Şeherezada descoperă, pe zi ce trece, că se îndrăgosteşte de el. Cum este posibil aşa ceva? Inima ei se dovedeşte, astfel, o trădătoare. Dar Şeherezada înţelege, încetul cu încetul, că nimic nu este aşa cum pare în palatul de marmură şi piatră al califului. Este hotărâtă să descopere tainele ce bântuie locul şi, în ciuda iubirii ei, este pregătită să-i ia viaţă lui Khalid în schimbul celor curmate de el. 

Oare dragostea lor va supravieţui?

RECENZIE:

Urgia şi zorile a fost pentru mine o carte ce-am avut-o întotdeauna pe listă, doar că mereu am citit altceva sau nu era potrivită pentru starea mea de atunci. Şi mă tot gândeam dacă o voi mai citi vreodată sau doar mă amăgesc. Însă azi am dat cu ochii de ea şi nu ştiu dacă de la vreme sau de la faptul că voiam să citesc ceva ce n-aş fi citit normal, pur şi simplu mi s-a făcut poftă şi a părut alegerea potrivită. N-am considerat-o niciodată o poveste de iubire şi nici o încercare de răzbunare, ci mereu când mă uităm la ea mi se părea un roman despre măşti şi aparenţe. 

Acum c-am citit-o pot spune c-am avut dreptate. Toate personajele încearcă să se mintă şi să mintă, să fie altcineva sau altcumva, mai bune sau mai crude, fără sentimente sau mereu voioase şi prietenoase, pline de curaj sau temătoare. Şi ce a fost interesant e faptul că pe cât se mint între ei şi menţin acele aparenţe, pe atât de mult se înşeală singuri. Iar două exemple perfecte sunt Khalid şi Shazi, doi încăpăţânaţi, mânaţi de emoţii nu tocmai strălucitoare, care se lovesc neincentat unul de altul, niciunul nu vrea să cedeze, şi până la urmă îşi dau seama că or unul trebuie să plece capul or să-şi sară unul altuia la gât şi poate aflăm cine a supravieţuit. 

Urgia şi zorile n-a fost o poveste care să mă dea pe spate şi chiar dacă am citit-o în câteva ore nu pot să zic că mi-o voi aminti mereu şi o voi recomanda tuturor prietenilor şi rudelor. Nu mi-a plăcut pe cât m-aşteptam şi deşi înţeleg de ce unora le-a plăcut aşa tare şi e cartea lor de suflet, din acelaşi motiv mi-a displăcut mie. 

N-aş spune că Urgia şi zorile se focusează doar pe răzbunare sau că la baza ei e iubirea şi toate relaţiile ce se crează şi se rup cu repeziciune pe tot parcursul ei, însă dacă stai să te uiţi aceste două teme se ciocnesc şi se împletesc extrem de bine, în acelaşi timp. E că şi cum iubirea se hrăneşte cu sângele vărsat, cu ură, cu adrenalină şi cu frică, iar răzbunarea de cele mai multe ori şi dorinţa de a ucide apar din dezamăgiri sau pentru că amorezul pare c-a călcat strâmb. Plus că totul pare sau e mai simplu când nu eşti implicat, oamenii sunt buni şi răi şi sigur nu se schimbă, nu există motive, niciodată nu avem prejudecăţi, noi mereu avem dreptate, etc. Doar că, ce faci atunci când descoperi că monstrul ce se află în faţa e o reflexie o oglindă şi nu persoană de lângă tine? 

Urgia şi zorile, din punctul meu de vedere, e o lectură uşoară şi plăcută, care te face să te gândeşti la cât de uşor judecăm oamenii şi cât ne place să ne băgăm nasul în poveştile lor, să ştim toate detaliile şi să-i împroşcăm cu noroi, însă cum ajungem noi în locul lor nu mai e aşa simplu şi tare am vrea să nu fim înţeleşi greşit. Shazi are multe astfel de momente şi mi-a plăcut cum autoarea a pus-o în tot felul de situaţii ca să-i mai schimbe ideile şi mai ales să o facă să vadă totul din unghiuri diferite. Însă, în acelaşi timp, nu mi se pare că prinţul nostru Khalid ar fi departe de ea; căci şi el e la fel de impulsiv, rece, indiferent, şi acordă oamenilor atenţie doar când îi oferă plăcere şi fac cum vrea el. Poate şi d-asta cei doi se potrivesc aşa bine şi s-au plăcut din prima, chit că niciunul nu recunoaşte asta. Sau poate, de fapt, mint amândoi şi-ncearcă doar să între unul pe sub pielea celuilalt, aşteptând momentul potrivit ca să ucidă. Hm? Oare care din ele? 

Urgia şi zorile n-a fost cel mai bun roman pe care l-am citit, din punct de vedere al suspansului şi acţiunii, însă scriitura e minunată şi toate acele descrieri, de la locuri şi până la mâncare, te vrăjesc de la prima pagină. Însă nici cel mai rău, căci l-am citit repede şi uneori chiar m-am trezit râzând sau oftând, pentru că n-am reuşit să ghicesc tot ce avea să se întâmple. Plus că personajele reuşesc uneori să te surprindă şi chiar să se surprindă pe ele însele când iau anumite decizii. Cine spune că emoţiile şi mai ales iubirea şi curiozitatea nu te fac uneori să faci lucruri nesăbuite. Sau poate mereu ţi le-ai dorit, însă n-ai avut curajul. 

Recomand Urgia şi zorile tuturor celor care vor un alt decor şi s-au plictisit să citească poveşti scrise în Europa sau America, celor care citesc poveşti de iubire, dar şi celor care devorează romane pline de prietenie şi importanţa familiei, sau celor care ar citi ceva cu acţiune şi suspans, însă nu aşa mult cât să cadă din scaun. Până la urmă n-ai nimic de pierdut dacă o începi şi nici nu-i aşa de stufoasă ca să n-o termini.

miercuri, 11 octombrie 2017

RECENZIE - AERIA (MAGONIA #2) de Maria Dahvana Headley



Descriere:


Aza Ray s-a întors pe Pamânt. Prietenul ei, Jason, este în culmea fericirii.

Familia îi este vindecată. Ea duce o viață normală sau pe cât de normală poate fi, dacă ți-ai petrecut ultimul an murind, trezindu-te pe o navă și descoperind că propriul tău cântec poate schimba lumea.

Și într-adevar… nu este o viață normală. O parte din Aza tânjește după lumea din nori, oricât de mult i-ar iubi pe cei de pe Pământ. Când paranoia lui Jason legată de siguranța Azei îl determină să facă o greșeală teribilă, Aza devine ea însăși o fugară în Magonia, nevoită să se confrunte cu mama ei, Zal Quel, o ființă radicală, însetată de sânge, proaspăt evadată, și cu Dai, partenerul ei de cântat. Aza trebuie să călătorească pâna la capatul lumii în căutarea unei arme legendare, Stolul, într-o aventură care o va schimba pentru totdeauna.

În această continuare extraordinară a fascinantului roman Magonia, o fată trebuie să facă o alegere imposibilă între două familii, două cămine… și două versiuni ale propriei personalități.

RECENZIE:

Uneori mi-e greu să-ncep o recenzie sau nu ştiu ce să scriu în ea. Ca şi acum. Doar că, în marea majoritate a timpului, se-ntamplă deoarece acele cărţi m-au întors pe dos şi m-au făcut să simt tot felul de lucruri sau m-au făcut să gândesc şi să încerc să pun piese de puzzle împreună, să găsesc răspunsuri la mistere sau crime, sau probeme delicate. Însă, acum e diferit. Mi-e greu să scriu această recenzie, pentru că romanul şi duologia asta e ceva din altă lume faţă de ce-am citit până acum; din punct de vedere al ideii, scriiturii şi personajelor, şi n-aş vrea s-o stric. 

Aeria mi s-a părut la fel de complicată şi complexă ca primul volum, doar că acum deja eram obişnuită cu vapoarele zburătoare şi cu păsările şi cântecele şi modul în care Headley reuşeşte să te ameţească; şi nu pentru c-ar scrie cine ştie ce odisee sau text cifrat, ci pentru că e ireal. Da, toţi am citit romane şi poveşti în care apar creaturi care ştim că nu există, gen vârcolaci, sirene, zâne, unicorni şi mai ştiu eu ce. Însă ai citit vreodată o poveste care să semene pe cât de puţin cu ce descrie Headley? Ce încerc să zic e că de destule ori a trebuit să mă opresc şi să las cartea jos ca să mă gândesc bine şi să-mi imaginez personajele, să pun cuvintele alea de pe pagină în capul meu şi să le aşez în aşa fel cât să aibă sens. Pentru că nu-s creaturi sau oameni pe care-i întâlnim mereu şi nu e aşa uşor că i cum ar zice cineva troll şi gata, o imagine aproximativă, modificată uşor de ce zice autorul, a şi apărut în capul tău.

Am admirat originalitatea seriei şi modul în care Headley a ştiut să creeze o lume ce n-o uiţi aşa uşor, care-ţi rămâne pe retină datorită culorilor şi regulilor care trebuie urmate, ca totul să nu se prăbuşească *uneori chiar la propriu*, tot alaiul de personaje ce reprezintă, parcă, aproape toate felurile de caractere şi aspecte fizice pe care le poţi întâlni în această lume. Mi-a plăcut şi cum au evoluat lucrurile, cum personajele n-au fost puse în umbră, dar nici scoase în faţă, ascunzându-le pe cele care apar doar o dată sau auzim de ele. A fost interesant să-nţeleg şi să văd toată mecanica din poveste şi m-am bucurat şi m-am trezit zâmbind uneori, pentru că nici în cele mai minunate vise eu n-aş fi putut să creionez aşa personaje şi să vin cu o idee diferită, dar care, deşi la început pare să n-aibă sens şi ţi-e greu să o cuprinzi , pe parcurs creşte, prinde contur şi devine o structură tare solidă şi logică. 

Ce mi-a plăcut mai puţin la Aeria şi Magonia a fost faptul că n-am simţit mai nimic. Mi s-a părut că autoarea a fost uneori prea ocupată să explice lumea sau cum arătau anumite păsări, ce-aveau de făcut sau ce era locul ăla pe lângă care treceau, şi n-a mai investit şi-n emoţiile personajelor. Sau poate-s eu mai nesimţită şi n-am reuşit să mă ataşez de nimeni şi n-am simţit nimic, pentru că mi-a fost mintea în altă parte. Aza, Jason, Zal şi restul, au fost pentru mine nişte oameni la care m-am uitat printr-un geam şi de la care am prins doar frânturi de suflet şi gânduri. Aş fi vrut să fie mai mult, să-i simt, să pară reali, să-i facă autoarea să se aşeze lângă mine şi să nu mai stea, bidimensionali, lipiţi de pagini. 

Lăsând aspectul ăsta la o parte, Aeria e un roman bun, are suspans, există destule momente care să-ţi ia inima s-o ia la goană, avem şi întorsături de situaţie, şi momente dulci, sunt şi unele în care vrei să ucizi tu, cu mâinile goale, un personaj, există şi poveşti de dragoste, familie, prietenie, ură, speranţă. Şi toate astea sunt strânse într-un pumn, ce stă aşa de la început şi până la final, iar tu te-ntrebi dacă ar fi mai bine să le dea drumul sau nu. Ar fi mai simplu dacă ele ar fi libere sau ar zbura departe şi nici n-ai apuca să expiri? 

Ştiu că poate recenzia n-are sens sau n-am spus eu tot ce trebuia, însă că de fiecare dată, recomand citirea integrală şi atentă a romanului. De ce? Pentru că, până la urmă, orice e trăit pe propria piele e mult mai bun şi doar tu ştii cum ar trebui să se simtă şi dacă e pe gustul tău. Până una alta eu mă duc să-mi caut o barcă plutitoare şi poate te-apuci şi tu de citit. Iar dacă dai seria şi mai departe, căci sigur ai vreun prieten sau mai mulţi ce-au auzit de ea, dar n-au încercat-o încă, va fi şi mai bine. 

De ce-ar trebui să o citeşti? Fiindcă e una din puţinele poveşti cu o idee extrem de originală care s-a ţinut pe picioare până la final şi nu s-a lăsat prinsă în clişee sau n-a vrut să fie plină de dramă, certuri fără sens, insta love, totul-se-rezolvă-repede-şi-perfect-la-final... etc.

duminică, 8 octombrie 2017

RECENZIE - Acest cântec neîmblânzit (Monștrii din Verity #1) de Victoria Schwab


Nimic nu poate asigura liniștea într-un oraș frânt de război, într-un oraș copleșit de monștri.

Descriere:

 În acest extraordinar roman fantasy urban al aclamatei autoare Victoria Schwab, o tânără adolescentă trebuie să aleagă între calea eroinei sau cea a nelegiuiților, între cea a prieteniei sau a adversarilor, totul cu riscul de a înclina balanța întregului viitor al propriei sale lumi. 

Kate Harker și August Flynn sunt moștenitorii unui oraș divizat – un oraș în care violența de zi cu zi a dat naștere unor monștri cât se poate de reali.

 Tot ceea ce își dorește Kate este să fie la fel de nemiloasă precum tatăl ei, care obligă oamenii să îi plătească pentru protecția pe care le-o oferă împotriva întunericului neînduplecat. 

Tot ceea ce își dorește August este să devină uman, cu o inimă tot atât de bună precum cea a tatălui său, și să joace un rol mult mai important în sprijinirea celor inocenți – însă cum poate dacă el este chiar unul dintre monștri? Unul care poate să fure sufletul cuiva cu un simplu acord al muzicii? 

Când se ivește ocazia de a o putea supraveghea pe Kate, care tocmai ce a fost dată afară de la cea de a șasea școală și se întoarce astfel acasă, August se dedică în întregime misiunii sale.

RECENZIE:

Ai citit vreodată o carte plină de întuneric şi în loc să te sperie, te-a făcut să te afunzi şi mai tare, să mergi şi mai repede şi să zâmbeşti larg, căci simţeai cum îţi sare inima din piept, din cauza entuziasmului şi a fricii? Ai întâlnit vreodată personaje gri sau negre, cu sufletul ca de smoală, însă cald şi cu nişte îmbrăţişări reci, dar care te făceau să te simţi ca-ntr-o zi de vară, cu soarele-n păr? Ai văzut vreodată sângele curgând, aşa roşu şi fluid, desenând modele pe podea, în timp ce trupul încerca să înghită ultimele fărâme de aer, înainte că mintea să dea stingerea, şi-ai simţit că vrei să-l atingi sau să guşti? Dacă la toate ai răspuns cu "da" sau doar ai un zâmbet până peste urechi, atunci ai venit la locul potrivit. Sau poate doar ai citit cartea. Iar dacă eşti aici şi încă n-ai citit Acest cântec neîmblânzit, atunci stânga împrejur şi poftă bună! 

Acum, lăsând puţin încercările mele nereuşite de a evoca atmosfera romanului la o parte, pot să zic c-am mâncat Acest cântec neîmblânzit mai rău că atunci când vin acasă, după ore de muncă şi bâţâit în autobuz, şi dau pe gât, fără să mestec, prima mâncare ce-mi cade în mână. Nu e o comparaţie foarte apetisantă şi plăcută ochiului, ştiu, dar să vă faceţi aşa o idee. C-am devorat-o e puţin spus şi nici nu pot să zic că i-am halit sufletul; căci nu cred că are unul. Dar, Doamne! Acest cântec neîmblânzit, zău, c-a scos toate gândurile întunecate din mine, alea sângeroase şi pe care vreau să le ţin închise, căci să fim serioşi nu vrei să ai în cap oameni torturaţi şi fântâni de sânge şi suflete chinuite, când nu eşti în intimitatea casei tale. Însă dacă voi puteţi şi nu vi se vede pe faţă, şi nu vă licăre ochii ca pomul de Crăciun, cum păţesc eu, şi n-aveţi un zâmbet larg, dar exagerat, eu vă felicit.

Acest cântec neîmblânzit e o poveste reală şi realistă, scrisă cu tuşe groase şi negre, vopsită cu roşu şi alb şi tonuri grele şi lipicioase, dar care te atrag şi te încălzesc, te-mbie şi te farmecă, mai ceva ca un pled în culorile curcubeului şi presărat cu sclipici şi inimioare. Am savurat descrierile şi felul în care gândurile şi emoţiile sunt puse pe foaie, le-am inspirat adânc şi le-am lăsat să se cuibărească în sufletul meu, iar când n-au mai avut loc le-am ţinut în palmă.

 Mi-au plăcut Kate şi August şi din prima am ştiut că vom fi prieteni buni. Am iubit faptul că, deşi nu afli din prima totul despre ei şi familiile lor, şi nu poţi să ştii toate colţişoarele sufletelor şi minţilor lor, se deschid încet şi până la finalul romanului tot şuvoiul ăla vine peste tine. Dar nu te îneci, căci sunt valuri şi chiar dacă par mari, îţi gâdilă genunchii şi parcă te-ai lăsa aşa puţin la fund; doar să guşti şi să vezi cum ar fi înecul. Doar că nu te-ar lasă ei... să trăieşti. Să mori, scuzaţi, am vrut să zic! :)) Sunt oameni faini, nu le place când suferi... prea puţin. 

Simt că această carte şi această recenzie v-arată, din nou, o faţă a mea, aceea de om ţăcănit, care adoră să vadă, să citească, s-audă şi să scrie despre sânge, moarte, vise sparte, aripi frânte, violenţă, durere, ură, urlete. Însă, în acelaşi timp, toate acestea descriu viaţa şi stau la baza ei. Ele ne împing şi ne dau şuturi în fund când nu mai putem, ele ne strâng de gât şi ne rup articulaţiile când vrem să ne dăm bătuţi, ele ne fac să vedem şi să auzim când fugim să ne-ascundem după o uşă zăvorâtă. Fără ele n-am vrea să trăim şi poate n-am lupta aşa mult să mai primim încă o zi. Măcar una. 

Cred că Acest cântec neîmblânzit, pe lângă povestea pe care Schwab o coase cu măiestrie şi pe lângă personajele ce par rupte din basmele de groază sau coşmaruri, ilustrează şi cruda realitate de zi cu zi. Ce e până la urmă un monstru? Dar un om? Cum îţi dai seama care-i care? Când un om ucide, înşeală, fură şi torturează, mai e om? Dar când un monstru oferă speranţe, salvează vieţi, îţi oferă îmbrăţişări şi-ţi sărută rănile, atunci e tot monstru? 

Acest cântec neîmblânzit arată cum e să câştigi când ai ajuns în genunchi şi doar morţi sunt în jurul tău, dar şi cum poţi să pierzi, deşi ai avut totul calculat, n-ai rănit pe nimeni şi ai vrut să faci pace. Pentru că nu e vorba doar de tine, ci şi de ceilalţi. Şi dacă ei vor sânge, tu nu le poţi da un steag alb. De ce? Pentru că băţul ăla, sigur, o s-ajungă să fie armă de care o să mori şi dacă e să fie vreun război, pe tine te vor trimite la înaintare. Nu zic că e mai bine să fii crud, rău, egoist, dar nici să fii idealist şi să-ţi doreşti ca toţi să trăim în pace şi armonie. Nu că n-ar fi posibil. Dar ce facem cu smoala clocotită din suflet, cu gândurile ce ne fac să ne muşcăm buzele şi cu degetele ce vor să simtă cum pulsul scade şi creşte într-un ritm controlat? Vorbim de monştrii aici, normal. Căci oameni nu cred că mai există, cu adevărat.

Ar mai fi atât de multe de spus despre carte, însă nu vreau să mă lungesc. Aş mai spune doar că August, Kate, Leo, Ilsa şi toţi ceilalţi sunt oricând bineveniţi la mine acasă, şi că de mult n-am mai citit un roman în care să nu găsesc personaje enervante. Fiecare, cu bune şi cu rele, a avut motive, a ştiut ce vrea, s-a pus în valoare şi puţin i-a păsat de părerile celorlalţi. 

Schwab n-a creat nişte personaje, ci nişte persoane, care cu fiecare pagină au prins contur şi până la final, s-au aşezat, în carne, oase şi sânge, de-a stânga şi de-a dreapta cititorului.Iar să faci un cititor să iubească astfel de caractere nu e uşor. Şi nu pentru că par răi, cruzi, nebuni şi monstruoşi! Ci pentru că e tare greu să-i faci să fie reali, palpabili şi credibili. Acest cântec neîmblânzit e plin de monştri şi sânge, moarte, speranţe, vise, durere, plăcere, ură, zâmbete, prietenie şi familie, doar că nu în forma clasică. Şi ce schimbare delicioasă s-a dovedit a fi. 

Recomand cu tot sufletul meu mic şi negru! ❤️

sâmbătă, 7 octombrie 2017

RECENZIE - Warcross (Warcross #1) de Marie Lu


Descriere:

Pentru milioanele de utilizatori care se loghează în fiecare zi, Warcross nu e un simplu joc, ci un mod de viață. Obsesia a început cu zece ani în urmă, iar fanii s-au întins acum pe întregul mapamond. Unii se grăbesc să scape de realitate, iar alții speră să facă profit. Zbătându-se să supraviețuiască, tânăra hackeriță Emika Chen lucrează ca vânător de recompense, urmărind jucători care pariază ilegal pe Warcross. Dar competiția este nemiloasă, iar supraviețuirea, deloc ușoară. Ca să facă rapid rost de bani, Emika își asumă un risc și intră ilegal în jocul de deschidere al Campionatului Internațional de Warcross, însă alunecă accidental în plină acțiune și se transformă peste noapte în subiect de senzație. 

Convinsă că va fi arestată, Emika este șocată când, în schimb, primește un apel de la misteriosul creator al jocului, tânărul miliardar Hideo Tanaka. Oferta este de nerefuzat: el are nevoie de un spion în turneul de anul acesta, pentru a descoperi originea unei probleme de securitate, și dorește ca Emika să preia acest rol. Cât ai clipi, tânăra e transportată la Tokio și aruncată într-o lume a faimei și bogăției, la care îndrăznise numai să viseze. Curând, însă, investigațiile sale dezvăluie un complot sinistru, cu urmări grave pentru întregul imperiu Warcross. 

În acest thriller SF, autoarea Marie Lu creează o lume captivantă, fermecătoare, în care să alegi în cine să ai încredere poate fi cel mai periculos pariu dintre toate.

RECENZIE: 

Doamne!!! Oare eu am citit acum asta sau doar am deschis-o şi m-am trezit în lumea jocului, devenind unul din ei şi încercând să pricep ce se întâmplă, ce-am de făcut, în cine trebuie să am încredere, în cine vreau să am încredere şi să fac pe cât posibil să câştig şi să nu mor? Ordinea nu e aceasta şi nici nu prea contează; poate. 

Am vrut să citesc cartea asta dinainte să ştiu despre ce-i vorba, căci e scrisă de Marie Lu şi la cât am iubit cealaltă trilogie a ei, ar fi fost culmea să nu o citesc pe aceasta şi să nici nu-mi placă. Iar când am auzit că e despre jocuri şi realitate virtuală şi competiţie şi hackeri şi pericole şi vânători de recompense... oh, mamă! Unde mă înscriu? Ah, şi sper că staţi bine cu sănătatea şi aveţi un puls stabil, deoarece la câte întorsături de situaţie sunt şi ce suspans e în romanul ăsta, de-l tai cu drujba, o s-aveţi nevoie. Altfel cine ştie în ce poziţie o să vă găsească cei de la ambulanţă sau vecina sau fratele/sora/vărul/părinţii/câinele. 

Revenind şi fiind puţin mai serioşi, pot spune că am citit Warcross asnoapte şi momentan ochii mei seamănă cu două pizze. Aş fi zis console, doar că alea nu-s rotunde, încă. Îmi propusesem doar să o încep, aşa cum zic de fiecare dată, doar că n-a mers. Nunu! Ultima pagină am citit-o aproape pe la două şi a meritat. Nu recomand să faceţi asta, adică să citiţi până târziu, mai ales dacă dimineaţa trebuie s-ajungeţi undeva; însă dacă vreţi senzaţii tari şi sunteţi cu sporturile extreme, atunci poate transformaţi cititul în asta. Eu îl practic şi e tare bine, nici măcar nu trebuie să ies din casă sau să îmbrac cine ştie ce haine. Plus c-aţi văzut ce scumpe sunt încălţările. Iar Warcross e romanul potrivit pentru asta, căci nu numai că vă va solicita tot corpul şi mintea, dar va avea şi grijă să vă facă să vă simţiţi şi pe pârtie şi la alergat, şi la înnot (pentru că o să rămâneţi fără aer destul de des), şi orice sport vreţi voi. 

Aţi zice că o carte n-are cum să semene cu un joc şi să-ţi ofere aceleaşi senzaţii şi efecte şi coloană sonoră şi etc. Mai ales că-ntr-un joc eşti implicat activ, iar când citeşti doar participi, pentru că te uiţi la ce fac ceilalţi. Aş zice că aici e invers. Lu reuşeşte să te tragă în poveste de la prima pagină şi tu eşti pe hoverboard, tu încerci să rezolvi situaţia, tu nu vrei să fii dat afară din chirie, tu încerci să ieşi mereu primul şi să înţelegi ce naibii se întâmplă şi-n cine să ai încredere. Tu îţi pui întrebări şi te trezeşti că ştii să fii şi hacker, deşi, poate, n-ai scris niciodată o bucată de cod. Plus că, la toate acestea se adaugă şi descrierile ce sunt aşa colorate şi vii, de-ai impresia că n-ai deschis o carte şi dai paginile, ci că ţi-ai pus o cască sau nişte ochelari de realitate virtuală. Tare, nu? 

Ah, şi faţă de-un joc nici nu durează aşa mult să termini cartea asta. N-o să-ţi ia săptămâni şi zeci de încercări, nu trebuie să creşti în nivel şi nici să cauţi artefacte sau să înveţi vrăji, să-ţi cumperi săbii şi armuri, sau să salvezi vreo prinţesă. Tot ce-ai de făcut e să te bucuri de atmosferă, să vrei să cunoşti personajele şi să vezi departe de măştile lor şi de imaginea pe care ei cred că o proiectează, să ai curajul să investighezi, să n-ai încredere deloc sau să te-ncrezi cu totul, şi s-apeşi play

Emika, Hideo, Ren, Zero şi toţi ceilalţi, care nu-s puţini, au reuşit într-un timp foarte scurt, să mă facă să-i plac şi să-i iubesc cu toate calităţile şi defectele lor. N-au încercat să pară eroi sau duşmani, nu s-au dat în spectacol, nu s-au ascuns după scuze sau deget, ci doar au trăit. Au furat tot ce-au putut, material sau nu, au luptat, au minţit, au râs, au zâmbit şi au sărutat, au ţinut în braţe, au ucis, au înşelat şi au scăpat sau au fost prinşi. Şi a fost aşa de bine să văd cum Marie Lu a creat aceste persoane foarte gri, dar care, atunci când trebuie şi au ambiţie, îţi iau ochii şi luminează în toate culorile curcubeului; ca şi cum, în interiorul lor se ascunde un miez, ce se învârte cu o viteză inimaginabilă, colorat, viu, ucigător, dar cald, care te poate duce la alt nivel sau te poate ucide. Delicios, aşa-i? 

Recomand Warcross? Aş zice da şi nu, pentru că până la urmă depinde de tine dacă vrei s-o citeşti. Şi ca să fac încă o paralelă cu jocurile video, degeaba îţi spun eu că-i bun şi merită, dacă tu nu-l încerci şi nu iei tu controller-ul. Consideră recenzia asta o bucată de gameplay şi hai să vedem dacă te-am convins :). Oricum, nu trebuie să fii gamer sau cititor înrăit ca să-ţi placă. Însă ar fi ceva bun pentru ambii şi pentru toată lumea.


miercuri, 4 octombrie 2017

RECENZIE - Eroare (Regii timpului #2) de Laura Nureldin


Descriere:

De-acum, naveta între America prezentului și Persia antică a devenit rutină pentru Mora, profesoara de dicție ajunsă, dintr-o întâmplare, soția regelui Xerxes. 

Asta până când o cădere de tensiune în laboratorul lui Alex dă peste cap mașina timpului și o trimite în Louisiana de dinaintea Războiului Civil. Acolo, Mora găsește o lume veselă și colorată, o familie care ascunde un secret înexplicabil, dar și posibilitatea unei noi iubiri.

 Există vreo conexiune între toate acestea? Sunt simple coincidențe, erori de sistem sau felul Universului de a pune lucrurile în ordine?

„Dacă și când îi este menit să lovească, fulgerul o va face. Nu putem decide noi când, cum, sau unde. Se spune că niciodată nu lovește de două ori în același loc. Poate că nu-i adevărat; dar poate că e. Există o singură cale de a afla: trăind.”

RECENZIE:

 Mai știți când vă spuneam c-am citit primul volum foarte repede și că mi s-a părut foarte scurt? Mda, ei bine, avem o problemă. Căci Eroare a părut și mai mic, deși n-are puține pagini și a fost plin de tot ce mi-a dorit, și ce-a avut Laura mai bun și a dorit să bage. Nu că n-a îndesat în cartea asta atâtea personaje și intrigi și suspans și momente amuzante și replici ce-ți taie răsuflarea și alegeri greu de făcut, că mă mir cum nu s-a rupt cotorul. Chiar deloc!  
  
 Presimt că va fi o recenzie scurtă și nu pentru că n-aș avea ce să vă zic, ci pentru că vreau să fiu egoistă și-n același timp să țin cu voi. E bine dacă ați citi romanul ăsta (după ce l-ați mâncat pe primul, normal) fără să știți prea multe și, mai ales, fără să aveți o părere în minte. A altcuiva. Ideile voastre și presimțirile și teoriile le puteți păstra; și va fi chiar interesant și poate amuzant sau trist să vedeți dacă aveți dreptate sau când vă va cădea falca la următoarea întorsătură de situație. Laura Nureldin e tare blândă cu personajele și cititorii ei. *cough* Dar ne place, ne place! Nu mă plâng! 
  
 N-aș spune că Eroare mi-a plăcut mai mult ca primul volum, doar că l-am devorat mai ușor și l-am iubit mai repede, fiind deja obișnuită cu scriitura și știind la ce să m-aștept din punct de vedere al personajelor, dialogului, intrigilor și a lucrurilor ce pot fi câștigate, pierdute sau dorite de cei din carte. Și eu tot vreau o mașină a timpului, dar aștept. Poate vine de Crăciun. Revenind! Eroare e ca o continuare a primului volum, însă, în același timp, și o poveste de sine stătătoare, căci e altă lume și uneori chiar uiți că Xerxes e pe undeva și așteaptă ca Mora să se întoarcă. Devii așa de prins de ținut, de oameni, de felul cum vorbesc și cum se mișcă, de arome, de caracterele ce nu sunt nici bune, nici rele, ci doar umane. Și la fel ca Mora nu știi unde e mai frumos și unde ți-e mai bine: aici sau înapoi în Persia Antică. Iar la un moment dat e așa greu să decizi. De ce nu le poți avea pe amândouă? Locurile, zic, la bărbați și iubiri nu mă bag. O las pe Mora să aleagă.  

 Ah, și putem vorbi de limbaj? M...oaamă! În timp ce citeam mai că mi s-a făcut foame și nu c-ar fi plin de mâncare delicioasă și zboară platourile aburinde pe pagini, doar că totul e așa colorat și viu și îți țiuie urechile și ochii îți licăre și trupul se mișcă singur sub efectul unui sunet ce vine de nicăieri și de peste tot. E, aproape, magic. Iar faptul că m-așteptam și nu m-așteptam la asta a fost și mai bine. Simțeam că romanul ăsta îmi va plăcea, dar nici așa! Oh, și secretul. De când am citit descrierea deja voiam să știu care e și cu fiecare capitol și pagină citită eram: "spune-mi secretul! care-i secretul? secretul!". Și poate vă sună cunoscut, dacă ați văzut sau vedeți Uimitoarea lume a lui Gumball. *a fost un episod cu un secret :))* Numai că eu n-am făcut aproape tot ce-a fost posibil și imposibil să aflu secretul, ci doar am citit. Repede. 
  
 Probabil ar mai fi multe de spus și câte n-oi fi lăsat pe dinafară, și-mi voi aminti fix după ce închei, dar nu vreau să vă obosesc. Vă las să vă păstrați pentru carte, pentru Xerxes (vedeți ce, cum, când și unde s-a mai schimbat și dacă observați vreo diferență comparativ cu primul volum), pentru Mora (care a fost mai cumpătată și și mai zăpăcită), dar și pentru ținutul "magic" și familia cu secrete. Sună rău știu, ce chinuiți veți fi! Și ca să fie mai bine, poate, recomandați cartea, sau seria, și altora. Întotdeauna e bună suferința în grup. :)) 
  
 P.S.: aparent am mințit când am zis că recenzia va fi scurtă. scuze!  
  

marți, 3 octombrie 2017

RECENZIE - Trădarea Câștigătorului (Trilogia Câștigătorului #2) de Marie Rutkoski


Descriere:

O căsătorie regală e ceea ce visează cele mai multe fete. Dar pentru Kestrel înseamnă o viață trăită într-o colivie pe care ea însăși a creat-o. Pe măsură ce nunta se apropie, ea tânjește să-i spună lui Arin adevărul despre logodna ei: că a acceptat să se mărite cu prințul în schimbul libertății lui Arin. Dar poate Kestrel să aibă încredere în Arin? Poate să se încreadă în ea însăși? Căci Kestrel se pricepe de minune la arta decepției. Ea acționează ca spion la curte, dar dacă va fi prinsă, va fi demascată ca trădătoare a țării sale. Și totuși nu se poate opri din căutarea unei căi de a schimba lumea sa nemiloasă… apropiindu-se, astfel, de descoperirea unui secret îngrozitor.

Uluitoarea continuare a bestsellerului Blestemul Câștigătorului dezvăluie prețul imens al minciunilor periculoase și al alianțelor necinstite. Adevărul va ieși la lumină și atunci Kestrel și Arin vor afla cât de mult îi vor costa faptele lor.


RECENZIE:

Eu n-o să vă ţin în suspans, aşa cum m-a ţinut pe mine cartea asta, şi o să vă spun c-am devorat ultimele capitole din ea, astăzi, în timpul pauzelor scurte de la job. Pentru că n-aş fi rezistat până înapoi acasă fără să ştiu ce se întâmplă şi ce-au personajele de gând să mai facă şi mai ales să mai spună. Căci, sincer, or avea faptele glas şi greutate, dar Dumnezeule, ce viu şi captivant e dialogul. Iar dacă aţi citit ştiţi ce spun. Însă dacă n-aţi citit nu e timpul pierdut. Eu v-aştept! Cu tot cu Arin şi Kestrel şi toată lumea. 

Revenind la Trădarea Câştigătorului. *oftat adânc* Recunosc c-am început romanul fiind sceptică. De ce? Pentru că primul volum mi-a plăcut atât de mult, încât mi-am spus că următorul n-are cum să fie mai bun, n-are cum să mă surprindă şi să mă cuprindă aşa tare, nu mă va da pe spate şi nu voi chicoti sau nu mă voi îneca, deoarece uit naibii să respir. M-am înşelat? Normal! Fiindcă acest volum doi s-a dovedit a fi un fel de Kestrel 2.0 care, deşi îmbrăcat frumos în acea rochie la care încă mă holbez *atunci când nu admir sabia*, m-a bătut cu tot ce-a avut mai bun. Mi-a dat cu acţiune şi întorsături de situaţie, cu momente amuzante, m-a făcut să visez, mi-a făcut cunoştinţă cu prinţi şi oameni de toate rangurile şi mi-a adus aminte că cei mai răi oameni sunt ăia cu ochi mari de căţel lăsat în frig. Am fost acolo cu Kestrel şi Arin şi prinţul *al cărui nume îl tot uit :/* şi cei care le pun piedici, dar şi cu cei care îi ajută şi vor să-i ridice, le-am văzut speranţele, ura, iubirea, zâmbetele şi lacrimile, crescând şi scăzând, curgând şi învolburându-se ca marea când e furtună şi Doamne, ce frumos a fost!

Marie Rutkoski reuşeşte, din punctul meu de vedere, ceva ce puţini autori pot să facă şi să ducă la capăt. Construieşte nişte imagini atât de fragile şi pline de detalii, le presară cu emoţii, umple personajele de trăiri şi cu fiecare capitol le mai adaugă ceva, te ţine mereu aproape şi te trage de mână când rămâi în urmă, te face s-alergi când te mănâncă picioarele şi nu mai vezi numărul paginilor, dar te şi lasă să respiri când nu mai poţi. Însă, toată această urzeală nu îngreunează scriitura şi nimic nu se pierde pe drum. Tot romanul, ca şi primul, e ca o rochie complicată, cu o mulţime de piese şi straturi, nasturi şi funde şi pietre preţioase şi bucle, dar care e aşa de uşoară şi poţi să te învârti şi să te aşezi şi să te ridici şi să te bâţâi cum vrei tu în ea. 

Cred că nu mai trebuie să spun că iubesc seria asta şi că regret că n-am citit-o mai de mult. Ştiam că-mi va plăcea, însă în acelaşi timp mă gândeam că nu va fi genul meu. De ce? Îmi plac romanele cu fete şi femei ce luptă pentru ele şi nu au nevoie de un bărbat ca să trăiască până la finalul zilei, care gândesc şi nu s-aruncă cu capul înainte, care-şi fac planuri şi analizează toate posibilele obstacole şi căi, dar şi care, uneori, din repezeală sau dorinţa de schimbare şi adrenalină, sar din avion fără paraşută. Doar că astfel de personaje sunt greu de scris şi e şi mai greu să păstrezi echilibrul; să nu obţii nici un băieţoi, dar nici o fată în pantaloni, dacă mă înţelegeţi :)). 
Însă, Rutkoski a reuşit şi chiar i-aş cere scuze lui Kestrel. Nu trebuia să mă îndoiesc vreodată de isteţimea, farmecul şi felul ei de a folosi cuvintele, în aşa fel încât să-i joace pe degete pe majoritatea bărbaţilor, dar şi pe femei, fără să se dezbrace sau să-şi plece capul.

Despre băieţi şi mai ales despre Arin şi prinţ nu vreau să vorbesc, altfel stăm aici până apare volumul trei. Plus că, zău, nu vreau să vă lipsesc de prilejul de a-i întâlni şi cunoaşte îndeaproape chiar voi. Merită şi va fi interesant. Căci, fix atunci când credeţi că nu mai e nimic de descoperit, mai zâmbesc ei altfel, mai spun ceva, te mai iau în braţe, te fac să vrei să-i strângi de gât... ştiţi voi, lucruri normale. O să le spun că veniţi în vizită, da? Însă, lăsând gluma la o parte, Marie chiar creează nişte persoane extrem de vii şi indiferent câte sunt şi cât de puţin apar, le ţii minte şi chiar şi după ce termini romanul parcă-ţi rămân aşa în jur şi poţi să-i vezi cu coada ochiului, pe oriunde te duci. 

Un alt punct forte al Trădării Câştigătorului îl reprezintă relaţiile din el, fie că e vorba de iubire, de război, prietenie, familie, dorinţa de răzbunare, admiraţie, orice, sunt conturate aşa de bine şi deşi sunt atâtea, nu se încurcă şi nu se pierd. Într-un spaţiu aşa de strâmt fiecare îşi ştie locul şi după ce se încâlcesc ele şi se întretaie, se bat şi se încolăcesc, merg mai departe, sperând să se revadă sau nu, fără să se subţieze sau să-şi piardă din esenţă. Mda, am dat-o în metafore, dar sincer e adevărat, şi tare aş vrea să ştiu secretul. Marie, când ai timp, să-mi spui şi mie cum e cu toate iţele alea. :) 

Bine, eu o să mă opresc aici. Şi nu că n-aş mai avea ce să adaug, doar că nu-mi doresc să fac o recenzie mai mare ca Trădarea Câştigătorului şi, în acelaşi timp, vreau ca voi să citiţi cartea şi seria pentru că vă atrage, vă tentează, vă face curioşi sau vreţi voi să-mi arătaţi că e lăudată şi poate vouă nu vă place. Dacă veniţi şi cu argumente e şi mai bine! Întotdeauna sunt curioasă de ce cred alţii şi când sunt păreri diferite e discuţia şi mai bogată. 

Personal, am avut ochii pe trilogie de când a apărut primul volum, dar nu m-am apucat de ea până acum, deoarece nu mă dau în vânt după romanele cu rochii pe copertă şi pentru că nu-mi plac intrigile politice. Dar să vezi! Aici mi-au plăcut foarte mult şi a fost aşa bun că mai vreau! Şi până la urmă Marie Rutkoski nu că m-a făcut să nu mai displac aceste 'subiecte', doar că a ştiut cum să le scrie şi să le folosească, în aşa fel încât să mi se pară delicioase. Recomand seria? Sigur. Cui? Oricui. Însă, mai ales celor care n-ar citi aşa ceva. Mai ştii, poate e noua ta favorită! :)


joi, 14 septembrie 2017

RECENZIE - Regii timpului (Regii timpului #1) de Laura Nureldin


Descriere:

Ce ai face dacă cel mai bun prieten al tău te-ar trimite din greşeală cu o maşină a timpului fix în Persia antică, iar acolo ai fi imediat răpită de eunuci ai haremului măreţului Xerxes? 

Sau dacă viaţa ţi-ar fi pusă în pericol de nenumărate intrigi de palat într-o societate unde femeia este supusă bărbatului prin tradiţie? 

Sau dacă ar trebui să iei de soţ un rege pe care deja îl cunoşti din manualele de istorie, dar căruia trebuie să îi explici că un telefon nu înseamnă să vorbeşti cu spiritele, automobilele nu sunt care ale zeilor, iar vasul de toaletă este un accesoriu foarte util? 

Tinerei Mora, un normal locuitor al Los Angeles-ului din zilele noastre, iată că, din întâmplare, chiar i se petrec toate acestea. Şi nu disperă, pentru că ştie că propria ei personalitate este mai puternică decât nişte hopuri banale precum obligatoriile călătorii zilnice între milenii, asasinate pe bandă rulantă sau şocuri culturale de ambele părţi. Nu disperă pentru că este o femeie hotărâtă, pragmatică, cu umor, dar şi... îndrăgostită. 

Iar dragostea cere sacrificii, nu? Chiar dacă ajungi Regină.

RECENZIE:

Ştii momentul ăla când citeşti repede o carte şi ţi-a plăcut mult, deci durează câteva minute să tastezi recenzia şi ai toate gândurile şi impresiile? Da, nici eu! Cam aşa şi cu Regii timpului

Aveam romanul de ceva timp în bibliotecă, însă ştii cum e. Sunt unele cărţi care trebuie citite la momentul potrivit şi uneori asta e când ai o zi proastă. Iar azi a fost ziua aia şi m-am gândit să o îmbunez cu ceva ce ştiam că-mi place. N-am citit recenzii şi nici descrierea de pe spate, aşa că ştiam şi nu prea la ce să m-aştept. A fost mai bine aşa? Oh da! Dar şi nu. Căci dacă ştiam că o voi devora şi când voi ajunge la ultima pagină o să mă simt ca Mora după prima călătorie, poate aş fi citit mai încet. Totuşi nu regret nimic! 

Regii timpului e o carte ce se citeşte uşor şi rapid, nu e stufoasă deloc, iar limbajul ce-mbină umorul cu ironia, intrigile şi suspansul cu momentele de relaxare şi lene, personajele creionate subtil şi întregite apoi de faptele lor şi nu de vorbele autorului, fac din ea o lectură pe cinste. Iar dacă ai câteva ore libere şi nu ştii ce s-alegi sau ai vrea şi tu să mergi, măcar puţin, în tărâmurile alea cum vezi prin seriale (să nu deschidem lista acum, dar ştim, ştim... sunt multe), atunci alege asta. Nu te duce chiar în toate locurile alea, dar te face să crezi că e posibil. Doar toţi avem un prieten ce-a construit o maşină a timpului, nu? Aşa ziceam şi eu. Încă nu l-am găsit pe amicul ăsta, dar mai întreb. Revenind... până găsim noi prietenul ăsta îl avem pe Alex! Yey! Numai să ni-l dea Mora şi nouă... măcar la final de săptămână.

N-aş spune că Regii timpului e o poveste uşoară, deoarece te face să-ţi pui întrebări şi uneori chiar am admirat detaşarea şi relaxarea Morei. Adică trebuie să salvez un rege de nenumărate ori şi să mă port că şi cum aş aparţine unui loc despre care doar am citit sau am văzut poze? Oare mă place? Dacă-mi va tăia capul sau mă dă la ciori, pentru c-am spus ceva şi l-am insultat? Dacă mă crede careva spion? Oare aş putea s-aleg între acolo şi aici? Dacă aleg şi apoi nu-mi mai place? Dacă mor naibii în Persia antică? Dacă ceva aşa frumos, cum e călătoria în timp, se dovedeşte a fi un dezastru şi mai bine stăteam locului? De Xerxes nu mai zic. Mi-a plăcut tare mult de el şi uneori chiar m-am amuzat, deşi nu era de râs. Adică omul n-are treabă, ajunge în viitor şi nu se sperie neapărat, apreciază explicaţiile şi se bucură de viaţă. Atunci când nu încearcă nimeni să-l omoare. *ha, nu m-am putut abţine. doar o glumiţă* Să mă trezesc eu trimisă în viitor şi să vezi atunci panică. Adică... dacă telecomanda aia ce seamănă cu una de televizor e de fapt o cheie cu mai multe butoane şi dau drumul la vreo boală sau merg la baie şi mă înghite toaleta. A? Dacă apăs pe ceva şi încep laserele să tragă din pereţi? Eh, nici chiar aşa, dar. 

Însă, Regii timpului se concentrează nu atât pe partea asta sumbră (ce gânduri am şi eu) cât pe cea plăcută, interesantă, tentantă şi plină de intrigi şi aventuri. Iar tu poţi doar să-i urmăreşti pe Xerxes şi Mora cum descoperă un trecut şi-un viitor ce par cunoscute, dar nu prea. O să vezi dacă supravieţuiesc, cine pe cine omoară şi care din ei e mai bătăios. Poate descoperi că Mora e mult mai convingătoare decât credea sau că Xerxes nu ştie chiar atâtea lucruri despre femei şi ce vor ele. Sau poate afli că te-ai muta în Persia antică dacă ai putea. Sau mai bine nu. Cred că e stresant să ştii că vrea să te omoare cineva zilnic. Sau poate-ţi face bine la încrederea în sine, adică oamenii aia chiar se chinuie şi or fi văzut ei ceva de nu te lasă în pace. 

Recomand cartea? Sigur că da. Doar să ai grijă când citeşti să nu te întrerupă cineva. Poate-ţi dă vreo eroare apoi şi rămâi blocat în Persia. Sau în L.A. Cum te mai scoatem d-acolo. Sau, hei... poate nu mai vrei să vii înapoi.

Dacă aţi citit cartea aştept părerile voastre şi până una alta eu mă duc să-mi caut o maşină a timpului. Sau un prieten ce are una.

sâmbătă, 22 iulie 2017

RECENZIE - Inima mea și alte găuri negre de Jasmine Warga


Descriere:

Aysel, o adolescentă de șaisprezece ani pasionată de fizică, este obsedată să-și planifice sinuciderea. Cu o mamă care nici nu o poate privi fără să se cutremure, colegi răutăcioși și un tată a cărui crimă a dat peste cap micul oraș, Aysel este pregătită să-și transforme „energia potențială” în neant.

Este doar o problemă, însă: Aysel nu e convinsă că are curajul s-o facă singură. Dar odată ce descoperă un site cu o secțiune care se cheamă Parteneri pentru Sinucidere, Aysel crede că a găsit soluția: un adolescent cu pseudonimul FrozenRobot (aka Roman), bântuit de o tragedie de familie, își caută și el partener.

Deși Aysel și Roman nu au nimic în comun, în scurt timp ajung să-și găsească fiecare locul în viața distrusă a celuilalt. Pe măsură ce planul lor de sinucidere începe să capete contur, Aysel se întreabă dacă într-adevăr vrea să meargă până la capăt. În cele din urmă, ea trebuie să aleagă între dorința de a muri și încercarea de a-l convinge pe Roman să trăiască, pentru a-și descoperi „energia potențială” împreună. Numai că Roman ar putea să nu se lase convins.

RECENZIE:

Sincer, nu prea sunt genul să citesc astfel de cărţi. Şi când spun astfel mă refer la cărţi contemporary, fără mistere, crime, paranormal, magie sau ceva; nu prea mă atrag cărţile despre viaţa de zi cu zi şi mai ales cărţile ce vorbesc de sinucidere, depresie şi etc. De ce? Nu că nu-mi plac sau n-aş putea înţelege cum se simt personajele, ba din contră, chiar lovesc cam aproape de casă. Nu m-am gândit niciodată la sinucidere sau la moarte, în acest sens, dar am mai flirtat cu depresia, să zic aşa, şi suntem cunoştinţe destul de vechi. N-aş spune că romanele ce au personaje depresive sau cu astfel de tendinţe, sau care discută despre depresie, trezesc ceva în mine şi m-afectează, dar e ca şi cum te uiţi în oglindă şi vezi fix ce nu-ţi place holbându-se înapoi la tine. 

Însă, asta nu înseamnă că trebuie să suferi de depresie sau să ştii cum e, ca să poţi citi cartea. Asta a fost doar aşa o paranteză, ca să înţelegeţi de ce n-am citit cartea mai repede şi de ce pentru mine unele chestii au părut realiste sau nu. Iarăşi aici e vorba de subiectivism, căci depresia nu-i la fel pentru toţi, şi chiar şi din exterior e diferită. Dar şi pentru că, lăsând depresia la o parte, unele lucruri mi s-au părut puţin grăbite sau cam lăsate în pom. 

Pentru mine, Inima mea şi alte găuri negre n-a fost o carte despre moarte şi nici despre viaţă, ci a fost despre supravieţuire, acceptare, schimbări, momentele în care eşti atât de jos, lipit de podea şi tot simţi că te cufunzi şi mai tare, sub acel înveliş, ajungând poate în cele mai întunecate colţuri. Doar că nu momentele alea dor cel mai tare, ci fix când eşti în lumină şi toţi te privesc. Întunericul oferă protecţie, însă lumina face ca totul să pară şi mai urat, te face să te analizezi iar şi iar, să gândeşti prea mult, să exagerezi, să simţi prea tare sau să nu simţi deloc. Iar dacă-n majoritatea timpului te simţi deja gol şi obosit, atunci efectul e şi mai puternic. Nu prea mai ai ce să iei dintr-un zero.

Dar aşa cum viaţa ne întoarce mereu pe dos, tăindu-ne respiraţia sau făcându-ne să respirăm prea repede, oferindu-ne tot felul de ocazii, situaţii, oameni, emoţii, ţipând la noi, zâmbind, plângând, aruncându-ne de pe stânci sau strângându-ne la piept, învăţăm să ne adaptăm şi dacă ceva, în trecut, ne-a adus jos, acum acel lucru nu va mai avea efect. Îi vom zâmbi în faţă, poate vom trece nonşalanţi pe lângă el sau îi vom trage şi-un bocanc în mutră. Oamenii sunt creaturi puternice şi, aşa cum am descoperit şi eu pe propria piele, un om ce-a ajuns într-un punct în care crede că nu mai poate, c-a obosit, că nimeni nu-l mai vrea, că nimănui nu-i pasă de el, că e invizibil, acel om e de fapt mai puternic decât restul. De ce? Pentru că, fără acele constrângeri, lui nu-i pasă că greşeşte sau că va arăta caraghios, nu-i e teamă, şi se va arunca, în cădere liberă, fix acolo unde restul n-au curaj. Când eşti aproape mort deja nu-ţi mai e teamă. 

Inima mea şi alte găuri negre nu e un roman motivaţional, nu e o carte despre boli mentale, nu-i o poveste cu doi adolescenţi plictisiţi ce s-au gândit ei să se sinucidă pentru că sună aşa interesant sau pentru că vor atenţie. E despre două persoane ce-ncearcă să priceapă cum e să trăieşti, dacă merită să trăieşti, cum ar fi să mori, oare are un gust mai bun ca viaţa, oare moartea are mâinile mai calde sau viaţa sărută mai bine. E multă curiozitate la mijloc, nesiguranţă, chiar o bucurie ciudată şi o dorinţă de a experimenta, de a gusta din toate. Până la urmă toţi ne-am gândit la cum ar fi să murim, la un moment dat, nu? Nimeni? Uau... ok : )). Glumesc. Toţi suntem diferiţi şi sigur că n-avem aceleaşi gânduri. Însă e normal să gândim s-aşa, iar de la a gândi până la a face e de mers. Şi niciodată nu-i prea târziu să dăm înapoi.

Per total, romanul mi-a plăcut şi chiar mi-a adus aminte de cum eram şi eu la vârsta aia, mda sunt cam babă acum :)). Mi-a plăcut tare mult că totul a părut natural, nimic forţat, Aysel şi Roman sunt două persoane cu care ai putea sta de vorbă oricând şi despre orice. Dialogul e bine scris şi chiar dacă ai crede că nimic nu se-ntamplă în cartea asta, ai fi surprins să descoperi că te prinde. Nu e cu explozii şi urmăriri sau să fie suspansul ăla, că urmează o întorsătură de situaţie, dar zău c-aştepţi s-ajungi la final şi să poţi respira... să dai tot aerul ăla afară şi să-ţi laşi inima să se odihnească puţin. Eu încă mă-ntreb dacă am transpirat de la căldură sau dacă povestea asta nu m-a făcut să mă simt ca la maraton. 

Nu cred că trebuie să mai spun că recomand cartea, însă dacă m-ai întreba de ce fac asta, aş zice "nu ştiu". Sună ciudat, dar cred că fiecare din noi care o va citi o va vedea într-un fel. O va simţi altfel. Va trezi altceva în el, în suflet sau în minte. Poate veţi empatiza cu personajele, poate nu. Poate-aţi fost, sunteţi sau veţi fi vreodată în locul lor. Poate sunteţi, veţi fi sau aţi fost de cealaltă parte a baricadei. Consider că-i o poveste pentru toţi, despre multe lucruri, despre oameni, relaţii, familie, prietenie, cât de mult un gând poate să schimbe totul sau cum câteva cuvinte pot oferi sau lua o viaţă. Cumva te trezeşte şi te face să te întrebi: oare trăiesc destul? Oare toate astea, acum de lângă mine, vor mai fi acolo şi mâine? Eu voi mai fi? Apreciez tot ce am, oamenii ăştia? Sau cred că vor fi acolo mereu, toată viaţa, şi de fapt mă mint singur. 

Inspiră adânc şi dăi pagina : ).

joi, 20 iulie 2017

RECENZIE - Prada (Arena 13 #2) de Joseph Delaney


Descriere:

După primul an de ucenicie în Arena 13, Leif află tot mai multe despre cel care a fost cel mai mare luptător cunoscut vreodată, despre cel care a fost cât pe ce să îl distrugă pe demonul Hob, dar care a plătit un preț mult prea mare pentru fiecare victorie.

Oare victoria în Arena 13 este suficientă? Sau Leif va fi nevoit să se alieze cu cei care vor stârni oamenii împotriva zeilor, într-o bătălie pentru lumea întreagă?

RECENZIE:

Datorită noului job nu mai am atâta timp de citit pe cât mi-aş dori şi mi-am zis de dimineaţă că iau cartea asta cu mine să citesc câteva pagini în metrou. Putea metroul să o ia şi pe altă rută, să vină cineva şi să fure toţi pasagerii sau să dispară jumătate din planetă, căci n-aş fi observat. De ce? Chiar crezi c-am putut citi doar câteva pagini? De fapt... în drum spre muncă şi apoi, în drum spre casă am citit toată cartea, de la cap la coadă. 

Pentru mine Prada a fost o continuare ce s-a ridicat la aşteptările mele şi pe cât mi-a plăcut primul volum, cred că acesta e puţin mai bun. Am iubit faptul că aflăm mai multe despre acest univers, că întâlnim tot felul de noi personaje, fiecare cu obiceiurile, ideile, trăirile şi apucăturile lor, că descoperim cât de false pot fi unele adevăruri şi că unele minciuni nu sunt chiar aşa de rele; uneori sunt doar mai uşor de acceptat şi poate, încă, nu suntem pregătiţi să tragem plasturele de pe rană. M-a încântat faptul că-n acest volum lumea s-a extins şi mai mult şi-am plecat în călătorii îndepărtate, aproape că m-am simţit ca-n excursie şi dacă unele momente n-ar fi fost aşa periculoase poate aş fi vrut să mai stăm puţin. 

La fel ca-n primul volum, personajele cresc, evoluează, învaţă să se cunoască şi mai bine pe sine şi să se accepte, indiferent că uneori vor mai mult decât pot duce şi asta crează situaţii din care nu pot ieşi; doar se împotmolesc şi mai tare. Însă, până la urmă, şi astfel de situaţii şi probleme îi ajută şi m-am bucurat mereu când am văzut că dau dovadă de maturitate şi sânge rece, chiar dacă imediat, poate la câteva ore după, se purtau copilăreşte şi doar se bucurau de viaţă, fără să se gândească la moarte sau la ideea c-ar trebui să ucidă iarăşi. N-aş putea zice că am un personaj preferat, căci Delaney a avut grijă să le creioneze pe toate foarte bine şi nu e deloc uşor de ales. Plus că, fiecare caracter e unic şi chiar dacă-ţi displace sau pare slab, tot empatizezi cu el şi, din şosetele lui, deciziile acelea chiar sunt cele mai bune pe care le poate lua în acel moment.

Din punctul meu de vedere, romanul Prada e o continuare pe măsură şi dacă acest volum m-a ţinut lipită de pagini, încât nici n-am mai auzit gălăgia din metrou şi am închis cartea doar ca să cobor (bine că mă urc şi cobor la capăt de linie), atunci nu ştiu cum va fi următorul. Dar nu m-ar deranja să fie şi mai bun şi să fac aşa nişte ture gratis cu metroul... doar ca să aflu ce mai e cu personajele noastre. Sunt sigură că aş putea să-mi iau o învoire : )). 

Dacă n-aţi început încă această trilogie sau aţi citit doar o parte din primul volum, eu vă rog să mai încercaţi, căci aveţi de pierdut. Se citeşte foarte uşor şi repede, vă prinde de la primele rânduri, limbajul este plin de culoare şi te face să fii parte din poveste chiar şi fără să vrei. Întreaga serie e plină de suspans, acţiune, presărată cu momente în care râzi, te enervezi, eşti plin de speranţă, vrei să te răzbuni, doreşti să strângi pe cineva de gât sau doar să ţii persoanele dragi în braţe. Nu trebuie să vă placă un gen anume sau s-aveţi o anumită vârstă, trebuie doar să iubiţi cărţile bune şi s-aveţi puţin timp liber. Sau faceţi ca mine şi citiţi în metrou/autobuz şi speraţi să nu ajungeţi afară din oraş. Glumesc. Sau poate nu... încă nu mi s-a întâmplat asta. 

Lectură plăcută tuturor şi chiar sunt curioasă cum vi se pare sau de ce aţi recomanda-o! : )

sâmbătă, 15 iulie 2017

RECENZIE - Fata cea bună de Mary Kubica


Descriere:

„Am tot urmărit-o în ultimele câteva zile. Știu de unde își face cumpărăturile, cunosc spălătoria ei de haine preferată, am aflat unde lucrează. Nu i-am vorbit până acum. N-aș putea să-i recunosc timbrul vocii. Încă nu știu ce culoare au ochii ei sau cum arată când este îngrozită. Dar urmează să aflu.“

Într-o seară, Mia Dennett intră într-un bar unde ar trebui să se întâlnească cu iubitul ei, cu care are o relație încurcată. Când acesta nu apare, Mia pleacă alături de un străin enigmatic. La prima vedere, Colin Thatcher pare o alegere perfectă pentru o aventură de o noapte. Dar să ajungă acasă la Colin se va dovedi cea mai cumplită greșeală pe care Mia a făcut-o vreodată. 

Când Mia dispare, mama ei, Eve, și detectivul Gabe Hoffman nu se vor da în lături de la nimic pentru a o găsi și a o aduce acasă. Dar niciunul dintre cei doi nu ar fi putut să prevadă complicațiile emoționale care într-un final le vor distruge lumea în care au trăit până atunci. 

Cu stilul unui thriller captivant și tensionat, „Fata cea bună“ este un puternic roman care îți arată că în familiile perfecte nimic nu este ceea ce pare la prima vedere. 

RECENZIE:

În timp ce citeam cartea şi chiar şi după ce-am terminat-o, şi-am stat bine şi m-am gândit, mi-am dat seama tot mai mult că mi-a plăcut, dar pe de altă parte au fost destule lucruri ce m-au deranjat şi le consider minusuri. Asta nu înseamnă că-i o carte rea, ci doar că nu m-a suprins aşa de tare şi mai ales finalul n-a fost atât de şocant. Poate-i vina mea... am citit prea multe cărţi de genul asta : )). Sau a unora ce-o laudă prea mult.

Fata cea bună e un roman ce se citeşte foarte repede şi nu doar pentru că e thriller şi e plină de mister, iar tu vrei să vrei ce se întâmplă, ce detalii mai apar sau ce se mai descoperă, doreşti să afli mai multe despre personaje, să descoperi cum sunt cu adevărat; dacă Mia era aşa bună şi iubitoare cum zic toţi, dacă toţi o iubeau, dacă nu s-a băgat singură în vreo situaţie dubioasă sau cu persoane nepotrivite, dacă tipul ăla chiar a urmărit-o de ceva timp, dacă familia ei ţine la ea şi fac tot ce pot să o aibă înapoi, etc. Se citeşte repede, pentru că e scrisă într-un limbaj simplu, fără formulări complicate, fraze scurte şi capitole nu foarte lungi; unele n-au nici o pagină. 

Modul în care cartea e scrisă şi structurată mi s-a părut interesant, faptul că-s mai multe personaje din perspectiva cărora noi aflăm lucruri, fiecare personaj aducând ceva nou în poveste şi fiind vocea pentru ceva anume (familia, "răpitorul" şi poliţia). Iar faptul că e scrisă cu înainte şi după, cele două alternând, a făcut totul să fie cumva interactiv. Plus că asta-ţi sporeşte curiozitatea şi mai tare. Nu trebuie să stai liniştit până la finalul cărţii ca să afli cum, de ce, unde, cât şi cine, ci trebuie doar să dai pagina. Şi cu fiecare pagină îţi dai seama că parcă dispariţia Miei nu e aşa din întâmplare şi că, deşi a fost plănuită, n-a mers chiar bine. Sau a fost mai bine decât s-a plănuit, m?

Din punct de vedere al structurii, scriiturii şi misterului, mie, Fata cea bună mi-a plăcut şi mă declar un cititor mulţumit, însă acum vin şi nemulţumirile. Pe tot parcursul cărţii n-am putut empatiza cu niciun personaj, iar aici e vorba de plus şi minus. Pentru c-am stat pentru şi le-am privit de la distanţă am putut observa mai bine că până la urmă niciunul nu e mai bun, nimeni parcă n-o vrea pe Mia înapoi, nici măcar ea nu-i ceea ce pare, misterul e cu totul altul, iar răpitorul se află fix acolo unde-l cauţi mai puţin. Însă n-aş zice că această mişcare a fost una genială. Din punctul meu de vedere toată cartea a fost mai bună până la final; când am aflat cine e în spatele acestei dispariţii şi de ce, parcă mi s-a spart un balon plin cu apă în cap. Rece ca gheaţa. 

Însă, nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt sau să citiţi cartea asta având comentariile mele în minte. Până la urmă toţi avem gusturi diferite şi mai ales la mistere sau thrillere, ce ar trebui să ne ofere acele momente de suspans şi să ne ţină în aer. Iar cum eu-s mai greu de mulţumit, nu ştiu dacă-i neapărat vina cărţii sau a mea. Iarăşi, am citit prea multe thillere. Dar dacă n-aţi mai citit un thriller până acum şi-l încercaţi pe ăsta eu cred că o să vă placă. E fix genul ăla de mister care nu durează mult, deşi cartea e cam stufoasă, e un singur fir de urmat, nu vă încurcaţi cu foarte multe personaje, nu-s multe perspective, criminalul nu-i înfiorător, nu există momente greţoase sau alte lucruri asemănătoare. 

Una peste alta, eu m-am bucurat de carte şi nu regret c-am citit-o. Deşi nu m-a impresionat mi-a plăcut mult ideea din spatele ei şi tema ce se ascunde până la urmă la baza acestei cărţi; n-aş fi ghicit-o, ceea ce a fost foarte bine. Şi aş recomanda-o tocmai pentru că ar fi un roman de discutat, pentru că fiecăruia ne va plăcea ceva din el şi vom fi şocaţi sau impresionaţi, enervaţi, bucuroşi sau trişti din cauza altor lucruri sau a aceloraşi lucruri, dar din motive diferite. Nu trebuie să fi citit astfel de cărţi să-ţi placă şi dacă ai mai citit, atunci poate n-ai citit cu tema asta, încă. 

Ah, şi un mic sfat, fiţi atent când se schimbă perspectivele, căci apoi nu mai înţelegeţi cine ce zice şi se crează confuzie. Capitolele sunt scurte şi nu de multe ori citeam ce spunea detectivul şi apoi observam că s-a trecut la lasagna, dar era alt personaj şi alt capitol. :)) Ce-ţi fac şi cărţile astea!

miercuri, 28 iunie 2017

RECENZIE - Întoarcerea (Titanii #1) de Jennifer L. Armentrout


ACȚIUNE NON-STOP ȘI O POVESTE DE DRAGOSTE INCANDESCENTĂ

Descriere:

A trecut un an de când Seth a încheiat o înțelegere cu zeii prin care își punea viața în slujba lor. Acum, Apollo are o misiune pentru el: Seth trebuie să protejeze o fată frumoasă și îndrăzneață, dar de care nu se poate atinge. Iar această nouă sarcină ar putea fi cea mai solicitantă provocare de care a avut vreodată Seth parte.

Josie habar nu are ce vrea de la ea acest tip nebun și sexy, dar odată cu sosirea lui, toată viața ei este data peste cap. Fie că Josie începe să-și piardă mințile, fie că o pândește un coșmar născut din antica mitologie.

Josie nu se poate decide care este cel mai mare pericol: un titan furios care caută răzbunare sau misteriosul Seth cel cu ochii aurii- și atracția intense care mocnește între ei…

RECENZIE:

Nu plănuiam să citesc cartea asta prea curând, dar s-a întâmplat să mă uit prin bibliotecă, să-mi cadă ochii pe ea şi s-o răsfoiesc puţin, apoi am citit prima pagină, a doua... al cincilea capitol. Aţi prins ideea. Şi dacă nu vreţi să ajungeţi ca mine, să treceţi de la a citi câteva rânduri la a sfârşi petrecând câteva ore devorând acest roman, atunci vă rog să nu v-apropiaţi de el. Ochii lui Seth vă fixează din spatele coperţilor şi nimeni nu ştie ce efecte pot apărea. 

Întoarcerea s-a dovedit a fi genul de carte ce-ţi intră pe sub piele, căci, deşi îmi place seria LUX a autoarei, nu m-aşteptam să-mi placă şi aceasta aşa mult. Mai ales că este spin-off al seriei Covenant şi ar cam trebui citită după ce termini acea serie. Doar că la noi a apărut întâi aceasta. Însă, aşa cum am descoperit în timp ce citeam, pot să-ţi dai seama ce şi cum, autoarea nu te lasă să înoţi în confuzie şi personajele îţi explică cât de cât bătăliile ce-au avut loc mai de mult sau cine-s oamenii sau chestiile ce-i urmăresc şi de ce. Astfel, deşi n-ai citit seria principală tot poţi să-nţelegi ce se întâmplă din punct de vedere al acţiunii şi a fost mai uşor decât m-aşteptam. 

Problema a fost că n-am putut să-l înţeleg aşa de bine pe Seth, şi chiar dacă până la finalul romanului l-am văzut mai bine şi el se deschide extrem de mult în faţa cititorilor şi a celorlalte personaje, şi vezi ce gândeşte şi ce simte, tot nu m-am simţit aproape de el. Pentru că lipsesc nişte piese, nişte evenimente, trăiri şi conversaţii ce se află în cealaltă seria. Aşa, în timp ce citeam, aveam mereu impresia că văd doar jumătate din toată imaginea şi caracterul lui... Nu ştiu dacă e o problemă generală şi au păţit aşa şi alţi cititori sau e doar problema mea, însă vreau să aveţi acest lucru în minte dacă citiţi cartea şi n-aţi citit seria Covenant înainte.

Ca prim volum dintr-o serie, Întoarcerea s-a dovedit a fi plină de acţiune, suspans, cu multe personaje bine construite, ce au întotdeauna pregătite replici ironice şi abia aşteaptă să le folosească. A fost un roman plin de umor, tachinări, momente tensionate, atât din cauza pericolelor şi urmăritorilor, dar şi pentru că relaţia dintre Seth şi Josie e cam instabilă şi nici ei nu ştiu dacă ar fi mai bine să fie prieteni, să stea departe unul de altul sau să se apropie atât de tare, încât să... li se facă brusc cald. 

Legat de Josie şi Seth, mi-au plăcut amândoi şi deşi nu-s perfecţi, şi uneori mi-a venit să-i trag de urechi, încearcă să facă tot ce pot, să fie sinceri şi să lupte pentru ce-şi doresc. Seth mi-a amintit vag de Daemon, din LUX, însă în acelaşi timp a fost altceva. Spun că mi-a amintit de el, fiindcă e tot încăpăţânat, impulsiv, ironic, vorbeşte înainte să gândească de multe ori, are un suflet mare, de destule ori nu reuşeşte să-şi controleze emoţiile sau nu se înţelege cu ele (deoarece mintea şi inima nu vor acelaşi lucru). 

Relaţia lor e una frumoasă şi mi-a plăcut faptul că nu e perfectă sau siropoasă şi niciunul nu încearcă să fie romantic sau să-l sufoce pe celălalt cu iubire, dar, pe de altă parte, nici nu se poartă rece unul cu altul. Mi s-a părut o legătură ce a trecut oarecum natural de la prietenie la iubire şi care îmbină sentimentele cu atracţia fizică. Chit că la început, în primele capitole, totul pare o atracţie aproape apărută din senin şi nu poţi să pricepi de ce, brusc, Seth vrea să între în pantalonii lui Josie sau de ce Josie aproape că roşeşte non-stop şi se holbează la muşchii lui Seth. Însă, treptat lucrurile se mai aşează şi una peste alta, aş zice eu, că acel insta love devine ceva natural şi mult mai profund decât nişte săruturi sau sex. 

Încă ceva, şi poate asta e extrem de important, romanul ăsta nu e Young Adult, ci New Adult, adică, pe româneşte, e mult mai explicit în ce priveşte sexul sau descrierile de genul ăsta şi sunt o mulţime de aluzii şi jocuri de cuvinte. Deci, dacă nu vă plac cărţile de acest fel sau mai trebuie să creşteţi puţin până să citiţi aşa ceva, atunci ar fi bine să o puneţi deoparte. Iar dacă asta nu vă deranjează, atunci puneţi mâna şi citiţi. Asta aşa, ca o paranteză : D 

Am citit Întoarcerea în nici trei ore, deşi are 430 de pagini, şi pot să zic că s-a întâmplat aşa, deoarece eu citesc foarte repede, şi tot mă bucur de carte, dar şi pentru că romanul e atât de bun, încât să citeşti fără pauze. Eu am citit pe canapea, ascunzându-mă de soare, însă tu ai putea s-o citeşti pe plajă, cu marea în urechi, sau la munte, poate stând într-un hamac sau în vreun balcon răcoros şi cu pădurea la picioare. Sau poate în vreo altă destinaţie exotică ce plănuieşti să o vizitezi zilele astea sau anul ăsta. Oricum, Seth nu e pretenţios şi nici Josie, şi cred că le-ar plăcea oriunde, atâta timp cât le afli povestea şi vrei să stai cu ei de vorbă. Ah, şi nu te lăsa intimidat de mărimea cărţii, te asigur că din interior nu e atât de stufoasă şi la final o să-ţi doreşti să fi avut mai multe pagini. Eu aşa am vrut. 

Recomand Întoarcerea? Normal! Cine nu vrea o nouă serie de la Jennifer L. Armentrout care să te facă să uiţi de realitate şi rutină pentru câteva ore? Cine nu vrea să-l cunoască pe Seth şi să-i asculte poveştile? Asta atunci când nu e ironic sau încearcă să-ţi facă avansuri... find foarte subtil. Sau nu chiar. Dar, hei? Asta nu te va deranja, cred. Iar dacă n-ai mai citit de la această autoare sau nu te interesează Seth, deşi nu ştiu cum ar fi asta posibil, atunci poate citeşti cartea pentru Josie care-i la fel de fermecătoare, iubeşte cititul, e încăpăţânată, ironică şi reuşeşte să le ţină piept tuturor dubioşilor ce vin după ea. Şi dacă nici Josie nu-ţi place... atunci citeşte pentru suspans, pentru acţiune, pentru zeii ce-apar în poveste, pentru toate creaturile alea şi pentru ce urmează să se întâmple. Căci dacă asta a fost primul volum.... oho.

marți, 27 iunie 2017

RECENZIE - Extaz (Damnare #4) de Lauren Kate


Descriere:

Fără trecut, viitorul nu există!

Lucinda și Daniel sunt în continuare împreună… dar oare pentru cât timp? 

De-a lungul secolelor s-au întâlnit de nenumărate ori, dar au fost condamnați de fiecare dată la un sfârșit tragic. Pe măsură ce forțele întunericului se apropie, amenințătoare, pentru bătălia finală, sacrificiile celor doi tineri devin mai mari ca niciodată. 

Rememorând diverse momente din viețile ei trecute, Lucinda își dă seama că în mintea și-n sufletul ei e îngropat adânc un secret care reprezintă șansa amândurora la mântuire. 

Vor găsi oare cei doi îndrăgostiți calea de a rupe blestemul care-i desparte de mii de ani?

RECENZIE:

Deja cred că nu mai e un secret, pentru cei care-mi citesc blogul, că îmi place extrem de mult această serie. Doar ce-am devorat volumele doi şi trei puţin mai devreme. Seria asta a fost o cursă într-un rollercoaster nebunesc şi n-am ştiut în ce mă bag când m-am apucat de primul volum. 

Cu fiecare volum Lauren Kate a mai urcat nişte nivele, a conturat şi mai bine personajele, a trecut de nişte limite şi a mai lăsat nişte clişee enervante în urmă şi m-a făcut să iubesc seria asta, să respir odată cu personajele şi să mă bucur. Recunosc că e prima serie cu îngeri pe care o citesc şi pe care o termin şi ştiu sigur că va rămâne una din favoritele mele, şi nu doar din cele cu îngeri, însă nu cred că e doar o serie cu îngeri. Lăsând asta deoparte poţi să vezi că sunt aduse în discuţie şi alte teme cum ar fi prietenia, familia, încrederea în tine şi-n ceilalţi, lupta pentru ce-ţi doreşti şi încercările de a-l obţine, descoperirea a ceea ce eşti cu adevărat. 

Sunt foarte tristă că am terminat seria, deoarece las în urmă nişte personaje minunate şi ştiu că-mi va fi doar de ele, şi nu doar de Cam, Luce şi Daniel, ci şi de alţii. Cumva autoarea a vrut şi a reuşit să pună accentul şi pe alte personaje şi a oferit fiecăruia ocazia să-şi spună povestea şi să-şi aducă ajutorul şi aportul în această serie. 

Privind în urmă, la primul volum, îmi vine să zâmbesc nostalgic. Aşa cum nici Luce nu ştia ce-o aşteaptă, nici eu nu ştiam prin ce-o să trec, dar pot să zic că a meritat şi că, la fel ca şi ea, n-aş regreta nicio alegere. Iar dacă vreodată o să-mi fie dor de această serie o voi reciti, pe nerăsuflate. 

În niciun caz nu vă zic ce s-a întâmplat în acest volum, dar sincer tot ce trebuia a fost prezent, toate piesele s-au aşezat la locul lor, povestea a avut sens şi nimic n-a fost lăsat deoparte. Iar faptul că autoarea a reuşit să treacă prin atâtea vieţi şi să menţină clar firul poveştii şi să lase indicii peste tot, prin timp şi spaţiu, nu-i decât de admirat. Aş vrea ca toţi să nu mai creadă că această serie e doar o poveste cu îngeri şi să înceteze s-o mai numească clişeică dacă n-au citit-o pe toată sau doar au auzit ei de undeva că nu-i bună. Pentru că aşa multe cărţi rămân nedescoperite. 

Eu cred şi o s-o spun mereu - seria Damnare e o serie extraordinară, foarte bine scrisă şi construită, cu mult suspans şi e ca un labirint, pentru că nu ştii ce urmează după colţ, ce se ascunde în întuneric, unde sunt soluţiile şi dacă trebuie să le cauţi pe pământ sau în interiorul tău. Îmi place mult că autoarea a vrut să creeze ceva mai bun decât povestea tipică şi că aceste volume n-au fost scrise doar ca să fie, ci au fost umplute cu ce trebuia. Nu cred că ceva a fost în minus sau în plus şi privind în ansamblu toate deciziile făcute, ale personajelor, au sens în final, iar finalul cărţii şi al seriei mi s-a părut realist. Şi mă bucur că s-a terminat aşa, nu cred că alt final ar fi funcţionat. 

Recomand seria celor ce n-au citit-o sau care au început-o şi n-au terminat-o, iar pentru mine a fost o călătorie frumoasă, plină de diferite emoţii şi pe care aş relua-o.